M-am minunat să văd ce echilibru a reuşit să păstreze Lyggia după ce a dispărut Gellu. Să te muţi la peste 80 de ani într-o altă casă (deşi aproape nevăzătoare) şi să reuşeşti să administrezi totul în cea mai înaltă ordine. Să îţi păstrezi minţile şi surâsul buclucaş şi complice de copilă.În seria frumoaselor povestiri ale ei despre Gellu şi întâlnirea lor excepţională, pe care le aşteptam cu gura căscată, s-au mai născut şi câteva complicităţi care ne-au onorat şi de care ne-am bucurat împreună. Aşa a apărut "cutra de nenea", faimoasa "ori nu ajută, ori nu trebuie"... sau avertizările despre "o mare plictiseală". În acord cu teoriile unei coerenţe între gând, faptă şi consecinţe, Lyggia ne avertiza mereu să nu minţim nici măcar de complezenţă, pentru că în felul ăsta vom avea o mare plictiseală.
Am aflat cu oarecare mirare de salutul lor de la Comana: "Să murim frumos", pe care şi-l tot urau între prieteni... Despre joviala Andre Fleury şi performanţele ei de la 104 ani... Despre Gellu-salvatorrrrhul.
De la Lyggia am aflat şi învăţat multe: mai ales despre prietenie şi solidaritate, despre adâncimea unor relaţii şi despre cum ar trebui tratate decepţiile.
Aşa am aflat şi că în prima vizită e bine să duci chibrituri şi sare, pentru prosperitatea casei pe care o vizitezi. Şi mă bucură mereu să aplic asta cu succes (chibriturile îi plăceau mult Lyggiei, avea mereu unele foarte mari şi frumoase).
Aşa cum se întâmplă cu minţile bune, Lyggia putea înţelege orice. Oricâte modernităţi ar fi încăput în enunţul nostru, dacă aveai să îi ceri un sfat, primeai unul fabulos. Nu le înţelegeam mereu imediat consistenţa, dar viitorul le-a validat pe toate.
Lyggia spunea că numai în casele oamenilor răi nu miroase puţin şi a mâncare... Am aflat asta când m-a invitat la masă, la un rasol de vită cu hrean. A fost delicios.
Iar la Comana pe terasă am savurat câteva veri la rând minunăţiile greceşti, mâncare de vinete sau bame, mâncare de ştevie; Lyggia era foarte mândră de originile ei greceşti.
Şi dacă mă gândesc la dragostea Lyggiei pentru frumos şi tihnă pe care ştia să o construiască, îmi vine în minte stilul provencal, de ţesături cu carouri alb roşu, cu tot felul de stămburi cu flori foarte inspirate şi colorate care decorau camerele de la Comana sau bucătăria din Bucureşti. Soba roşie, aragazul pe patru picioare ca un marţian, solniţele de perete din tablă emailată, şervetul de olandă brodat de ea în clasa a patra.
Şi cred că amestecul interesant dozat de exigenţă şi indulgenţă a făcut ca Lyggia să ştie să îşi apropie mulţi tineri, să fie iubită şi respectată aşa cum îşi dorea.
Am ieşit împreună la Cărtureşti şi am dorit să îi ofer un ceai. Dar, în câteva minute, a sosit o tavă plină cu ceaiuri şi biscuiţi din partea casei, special oferite ei. Era foarte bucuroasă că poate să îmi ofere ea mie ceaiul. Am întrebat-o apoi dacă ar vrea să ne plimbăm puţin cu maşina, să îi arăt oraşul împodobit. A acceptat delicat, insistând să nu îmi pierd timpul... Aşa că ne-am plimbat mai apoi pe Kiseleff, pe la Arcul de Triumf până la grădina Mioriţa, să îi arăt oraşul împodobit înainte de Crăciun. Era ultimul ei Crăciun. Când am sosit, în parcarea din faţa casei ei, un mitocan m-a călcat literalmente cu maşina pe picior în timp ce eu o ajutam să iasă din maşină... aveam o urmă de cauciuc de două palme deasupra tendonului... dar m-a durut numai puţin, fără mari complicaţii. Asta tot în seria protecţiei prin miracole, care îi plăceau Lyggiei atât de mult.
Îmi plăcea mult felul în care simţea că cea mai înaltă datorie a ei e să îl comunice pe Gellu Naum. Îmi povestea bucuroasă că mulţi cunoscuţi de-ai ei au început să trateze Calea Şearpelui ca pe un oracol şi un porte-bonheur totodată. Spunea că, fără să ştie unii de alţii, toţi o deschid pentru a afla ce le mai spune cartea, sau se simt protejaţi de ea atât de direct încât o poartă şi în maşină.
Şi îi spuneam cum, gândindu-mă la ce ar fi de făcut pentru ca despre Gellu să se vorbească mai mult, să fie citit, intrată la Cărtureşti îmi sărise o carte de pe un raft chiar în calea mea, şi evident era Calea Şearpelui...
Îi plăceau mult aceste confirmări venite din alte lumi, misterioase. Aşa i-ar fi plăcut desigur să ştie că la Scala din Milano am întrezărit o doamnă care îi semăna bine, avea o rochie de duchesse verde praz, un mantou de camilhaar beige... şi surâsul acela. Poate şi de aceea tot concertul Keith Jarrett mi s-au derulat în minte numai imagini cu Gellu şi Lyggia la Comana, cu grădina lor paradisiacă, cu bujorii aprinşi şi cu ploaia dulce de primăvară, ca dragostea lor.
"Excelsa, tot ce face, face la perfecţiune", e cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată. După ce ne-am cunoscut mai bine, Lyggia mi-a mărturisit că a fost indusă în eroare la început de unii şi de alţii, că abia acum află cine sunt... Era jenată de primele ei gânduri şi îmi tot spunea că e mai bine să ai o surpriză plăcută, de vreme ce decepţiile sunt mult mai frecvente.
Oameni interesanţi, "favorabili", au fost atraşi în cercul de prieteni apropiaţi şi prezenţi în mai toate momentele importante ale vieţii ei. Şi grupului ăstuia i s-au mai alăturat, par hasard, şi mulţi străini... Nu toţi erau foarte inspiraţi, aşa se face că de exemplu, chiar în discursul de la înmormântarea ei, preotul a numit-o pe Lyggia "doamna literaturii româneşti"... Asta nu i-ar fi plăcut deloc.
Am dus-o pe Lyggia la spitalul de pneumologie şi eram împreună când am aflat despre diagnosticul ei grav. În cel mai tensionat moment al aşteptării, medicul radiolog ce deţinea "verdictul" se tachina şi flirta gălăgios cu o asistentă, spre uimirea noastră. Am fost grosolan neglijate.
Am decis să o menajez pe Lyggia şi să îi ascund realitatea, aşa că pentru următoarele tratamente cu morfină am invocat calmante din plante. Îmi spunea mereu să am grijă de moralul ei.
Nu ştiam prea bine unde suntem în oraş, unde e situat spitalul... ajunseserăm pe căi ocolite... Dar, la plecare, ca de obicei când eram cu maşina, i-am propus o plimbare, poate la Gellu la cimitir. Credeam că suntem foarte departe de asta, când, în capătul străzii, plecând de la spital în altă direcţie decât în cea din care am venit, se profila gardul cimitirului Bellu. Ni s-a părut de necrezut.
Lângă mormântul lui Gellu, Lyggia s-a prăbuşit pe cruce şi a atins-o apăsat cu toată palma. Mi-a spus îndurerată: "Nici nu ştiu de ce nu rămân aici". După puţin timp s-au regăsit. Şi nici asta nu a fost simplu, întrucât se găsesc mereu unii care încearcă să despartă oamenii de nedespărţit. Dar de asta se ocupă Dumnezeu.
Şi deşi în ziua înmormântării era ger şi un nor foarte dens, pentru câteva momente soarele a strălucit intens chiar în timpul înmormântării. A fost un zâmbet.