Rămas bun, Holden Caulfield!

Dragă Holden,

Nu mă gândeam că o să-ţi scriu această scrisoare acum. Îmi imaginam că o să amân asta până spre sfârşitul vieţii, poate chiar mai mult, dacă-mi permiţi o glumă ieftină. Şi atunci de unde această grabă umorală, acest "urgency" pe care-l resimt? S-au adunat, prietene, mai multe motive, poate chiar prea multe. Mă doare, în primul rând, că nu se (prea) mai scriu scrisori. Iar tu eşti dintre aceia care merită să primească cel puţin una în fiecare zi. Îmi închipui că ai prefera să fii sunat la telefon, aşa cum spuneai pe vremuri că ar trebui să-ţi suni autorul favorit. Dar, cum nu-ţi ştiu telefonul, am preferat să-ţi scriu.

În al doilea rând, aici, în România (undeva la marginea Europei), e seara alegerilor prezidenţiale şi, paradoxal, n-am avut între ce şi ce să aleg. Democraţia asta pe care-am copiat-o de la voi, americanii, s-a golit de sens. Oamenii au fost înlocuiţi de imaginea lor, ipocrizia şi minciuna s-au propagat cancerigen prin intermediul mediei, iar Media, sau mediocritatea pe care-o propune, ne-a copleşit auzul, văzul, gustul şi mirosul. Aşa că pipăim ce-a mai rămas şi ne doare al dracului golul ăsta. Iată-mă deci, singur şi cam trist, încercând să mă gândesc la ce mă mai ţine în viaţă, ce-am crezut că voi face cu viaţa mea şi ce s-a ales, mă rog, prostii din astea, ştii tu mai bine. Cred că mă simt cam ca tine atunci când ai plecat de la Pencey, strigând ce-ai strigat, doar că eu nu plec nicăieri şi nu strig. Eu scriu. Scrisori. Din care asta e prima, şi poate cea mai importantă. Poate.

Colac peste pupăză, Idei în Dialog, o revistă de-a noastră, care-şi anunţă, cam ca mine, sfârşitul şi falimentul, a scris mult, în penultimul ei număr, despre tine. Şi au reuşit să mă sperie. Ziceau că tatăl tău literar e bolnav şi pe moarte, că aventurile tale se vând (încă) bine dar că tinerii nu se mai recunosc în persoana ta, mă rog, bârfe de-astea îngrijorătoare. Iată deci ce m-a îndemnat să pun mâna pe maşina asta de scris (Dell Inspiron 6400, argintie şi graţioasă, o frumuseţe) şi să încep scrisoarea.

Aş vrea să-mi aduc aminte de vremuri mai bune. Atunci când te-am cunoscut, acum vreun sfert de secol, era pe la începutul lui iunie, stăteam pe balcon privind cum se înroşesc cireşele din curtea blocului şi-mi imaginam New York-ul, mergând ca un spion pe urmele paşilor tăi. Încolţea în mine, parşivă, speranţa adolescentină a dragostei mari şi mistuitoare, pură şi departe de orice ipocrizie. Pentru că la vârsta aia, nu-i aşa, totul este despre dragoste, sau despre absenţa ei, sau, măcar, despre presimţirea ei. Lumea adulţilor era plină de compromisuri mizere, de snobism şi invidie, de pseudo-valori. Pe când pe noi, pe tine şi pe mine, ne scârbeau toate astea şi aveam să luptăm oricât împotriva lor. Eram şi eu, ca tine, un tip nu prea sportiv, foarte "sensibil", "idealist" - doamne, cum mai uram eticheta asta - şi pozeur. Păcat că eu nu ştiam să "înfloresc" poveştile aşa ca tine, că nu cunoscusem nici o fată care să-şi ţină regii pe ultima linie, că n-aveam o şapcă roşie de vânătoare sau o surioară ca Phoebe. Şi nu, eu nu uram filmele, ba chiar le iubeam. Dar mi-era milă de bătrânii care miros a medicamente şi "bătrâneţe", de fetele urâte venite din provincie ca să cunoască celebrităţi, de băieţii cu acnee, plicticoşi până la moarte, cu care nu vorbeşte nimeni. Şi de călugăriţele care umblă cu un coş jerpelit ca să strângă bani. Zău că da.

Ei da, credeam că numai eu ştiu cum arată o lume perfectă şi toţi mă aşteptau să o schimb pe asta în care trăiam. S-au schimbat multe între timp. Cumva, privită din exterior, viaţa mea este o sumă de reuşite. Şi totuşi, atunci când am acceptat să cresc, ceva s-a stricat ireversibil în mine. Mi-am tot spus, probabil o să o fac până în ultima zi, că meciul cu viaţa n-a început, că asta e doar încălzirea, că în jurul meu sunt mulţi oameni asemeni mie, că împreună prindem puştii ăia care stau să cadă. În ce să cadă? În viaţă, prăpastia ei de viaţă! Ne mai scapă câte unul şi nu, nu moare. Dimpotrivă, creşte şi face compromisuri, se înrăieşte, îşi pierde sufletul, se întăreşte şi apoi ne calcă în picioare. Ne dă pumni în plex, mai rău ca Maurice, ne ia banii şi speranţa, ne sparge discurile şi iluziile, ne arde lanul de secară, ne dărâmă grădina zoologică şi ne-o transformă în bar. Mă rog, chestii de-astea, ştii tu mai bine.

Mi-e groază că vor veni generaţii întregi care nu-ţi vor mai citi povestea, nu te vor mai cunoaşte. Că adâncimea simţirilor tale se va transforma cândva într-o lungă urmărire a ceva sau cineva prin locuri fantaste, un film de aventuri ieftin. Dar va trebui să trăiesc, câte zile oi mai avea, cu spaima asta în suflet. Totuşi, acum, că ţi-am scris, parcă mă simt mai bine. Of, aveai dreptate. "Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui cum începe să ţi se facă dor..."

La final, mă uit afară şi-mi amintesc cum spuneai: "Nici n-ai fi zis că vine Crăciunul. Părea mai degrabă că nu mai vine nimic, niciodată."

Rămas bun, probabil pentru vecie,

Radu

(în preajma Crăciunului 2009)