Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Textele finaliste la Talentul Anului la Premiile Ioan Chirilă, 2009


Dan Tudor, Valentin Dascălu, Vlad Cîntic, Alina Buză

05.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Spiritul jocului
(Dan Tudor, Finalist Talentul Anului la Premiile Ioan Chirilă, 2009)
Istoria ne-a transformat în prizonieri, ne-a legat la ochi şi de glezne cu eşarfe tricolore fine. Cusute elegant de un trecut defensiv şi strânse delicat, ne-au încetinit mersul şi ne-au ascuns sensul. N-am reuşit până azi să înţelegem spiritul jocului, nu atacăm pe nimeni, bucuria de la gol e crispată, atenuată de convingerea că urmează să ne apărăm cu disperare, nu zâmbim la greşeli, înfrângerile sunt dureroase ca vechile dureri de oase, reumatism ancestral de la retragerile din munţi. La emisiunile TV, în ziarele de specialitate, la conferinţele de presă, detaliile tehnice abundă, dar atunci când rostim "4-4-2" sau "5-3-1" accentuăm mereu primele cifre şi mintea noastră procesează detalii legate de apărarea cu 4 fundaşi în linie sau cea beton cu cinci fundaşi cu un libero care mătură tot, salvator. "3-5-2" se traduce prin "aş vrea să atac, dar mă apăr discret, fără ca adversarul să fie înştiinţat". Închizătorii sunt subiectul de discuţie preferat, disecaţi constant, analizaţi până în vârful ghetelor scumpe, fosforescente. Foarte rar e vorba despre unul, de obicei sunt doi într-o echipă, au capacitate mare de efort, sunt distructivi, sunt agresivi, sunt coloana vertebrală. Cel mai mult ne place să-i numim pitbuli.

Am inventat temporizarea şi adormitul adversarului, am perfecţionat contraatacul şi fazele fixe, sperând ca nisipul, noroiul şi căldura execesivă să ne ajute să-i păcălim pe duşmanii din iarbă. Un "general" a construit tranşee, un "jucător" a ucis spectacolul blocând adversarul, iar cel mai mare antrenor român a adus temporizarea la perfecţiune. Dayro Moreno nu face şi faza de apărare, Adrian Cristea e indolent, ceilalţi sunt supăraţi că trebuie să alerge în plus pentru recuperare. Niculae e bun, se luptă cu toţi, pune presiune pe adversari. Toţi ar trebui să se subordoneze acestui aspect important al jocului: să ne apărăm, atenţi să nu primim un gol care ne va pune la pământ definitiv. Nu putem recupera dezavantajul pentru că nu ştim să atacăm, publicul nerăbdător şi nerecunoscător ne va huidui dupa primele 15 minute de neputinţă, comentatorii se vor lega de vieţile noastre personale, de orice ieşire în oraş, de orice ratare. Scopul jocului e pierdut, ascuns de istoria care ne cere să pârjolim totul înainte de retragerea strategică în munţi sau careul propriu. Am uitat că fotbalul e un joc, cu reguli simple care-ţi cer să dai gooooool, am anulat ideea de bază, clădind o realitate strâmbă despre care discutăm nesfârşit, mestecând clişee de duh.

"Pe ei, pe mama lor" e doar un îndemn vulgar pentru prietenii fotbaliştilor, cei care acum privesc meciul din afara stadionului şi ar trebui să se răzbune pe rudele adversarilor. Noi, restul, jucători şi spectatori, trebuie să fim atenţi la faza de apărare.

****

Gascoigne sau blestemul îngerului decăzut
(Valentin Dascălu, Finalist Talentul Anului la Premiile Ioan Chirilă, 2009)
Atunci când pronunţăm numele Gascoigne, ne gândim la un caz patologic. În situaţia în care îl mai rostim. Îl asemuim cu un fost fotbalist pe care l-am putea vedea la colţul străzii, cu o sticlă de băutură în braţe şi cu visele zdrobite în mii de bucăţele în suflet. Apariţiile în presă, la fel de dese precum cele ale unui anonim de pe stradă, relatează despre un monstru golit de umanitate.

În anii '90 era mai prezent în ziarele din Anglia chiar decât "Prinţesa inimilor", Diana. Şi asta pentru că, la rândul lui, a fost un prinţ al simţirii britanice. Albionul se frângea, inimă cu inimă, de fiecare dată când nu se afla pe gazon, transformându-se, subit, dintr-un Gulliver al sportului cu balonul rotund într-un liliputan pe care îl puteai strivi în pumn.

Nu poţi câştiga un meci cu 11 Essien-i. Sau cu 11 Diarra, fie ei Alou, Mahamadou ori Lassana. În schimb, puteai obţine orice victorie cu atingerea, mereu muabilă, a lui "Gazza". Nimeni nu îl include vreodată în vreun top al celor mai mari fotbalişti. Vorbim de Pele, de Maradona, de Platini, de Alfredo di Stefano, de Marco van Basten. Nimeni nu îi compară pe magii contemporani Messi şi Cristiano Ronaldo cu acel Paul care mângâia mingea de fotbal precum scotea tizul său din Liverpool sunetele pe scenele din întreaga lume. De la Bobby Charlton până la el, englezii nu şi-au mai permis să viseze. Deşi inventaseră acest sport, se vedeau renegaţi de către fiul risipitor care se numea fotbal. Iar '66 rămâne un triumf contestat, cu un Uruguay măcelărit de către un elveţian în meciul cu Germania, cu Argentina văduvită, în partida cu englezii, de numărul său 10, Rattin, pentru că acesta a avut tupeul de a-i cere arbitrului să întrerupă meciul când un coechipier de-al său zăcea pe gazon, urlând de durere! Apoi s-a născut El! Acel Mare Blond, care n-a ales fotbalul, acesta fiindu-i hărăzit, încă de la naştere, de o ursitoare care, în acelaşi timp, i-a dăruit şi o fire prea sensibilă.

1996. Au trecut 30 de ani de la singurul triumf al Angliei în istoria sportului pe care ni l-a dăruit nouă, celor avizi de competiţie. Ca de obicei, britanicii pornesc cu stângul la turneul pe care îl organizează. 1-1 cu Elveţia, o echipă care a avut nevoie de naturalizări, precum cea a turcului Turkyilmaz, pentru a marca un gol la acel Campionat European. Urmează Scoţia, un meci ce emană atâtea orgolii, având în vedere apartenenţa ambelor state la Regatul Unit. Nimic nu stârneşte mai multe ambiţii ca apropierea! Marchează Shearer. Apoi scoţienii ratează un penalty! Şi când suporterii englezi par copleşiţi de emoţii, se întâmplă! Gascoigne primeşte o pasă la marginea careului de 16 metri scoţian, inventează (Dumnezeu ştie cum!) un lob peste fundaşul care îl marchează şi şutează apoi din voleu, imparabil! Chiar şi steagul Scoţiei pare să aplaude! Ce epitet ar merita această manifestare a genialităţii? Splendid? Fantastic? Miraculos? Nici măcar. Altceva în afară de divin nu găsesc.

Anglia a sfârşit acel Euro în semifinale. Dar a fost mai aproape ca oricând de a primi un nou trofeu după cel nesperat din '66. Cu centrarea ideală a aceluiaşi "Gazza" pentru Shearer, în meciul de infarct cu nemţii, şi cu acel Southgate care n-a avut la loviturile de departajare ceea ce regăseam la inefabilul Paul: credinţa că e cel mai bun!

De ce ne ambiţionăm să le impunem artiştilor normalitatea? Ieşirea din tipare ne-a dat tablourile lui Van Gogh, poezia lui Rimbaud, muzica lui Jim Morrison. La fel cum ne-a dat fotbalul lui Gascoigne. Cu picioarele sale magice, "Gazza" nu a jucat fotbal, a creat poezie, inventând trasee ireale ale mingii şi driblinguri stelare.

Suporterii parcă l-au blestemat pe îngerul Gascoigne, din pricina dependenţelor sale de orice fel, nedorind nici să-i mai rostească numele. Dar nu s-au întrebat dacă fără el fotbalul nu şi-a pierdut puritatea. Din ce în ce mai mult, fotbaliştii devin mai mult atleţi decât artişti, în ritmul acesta harul urmând să ajungă o povară pentru cei care practică aşa-zisul sport-rege. ,,Gazza" pare să-i fi blestemat, la rândul său, pe cei care l-au hulit. Şi cum altfel decât să nu mai privească niciodată angelicul pe terenul de fotbal?

****

Ce drog ciudat...
(Vlad Cîntic, Locul III Talentul Anului la Premiile Ioan Chirilă, 2009)
Cinci bătăi scurte în uşă. E joi seara, şapte jumătate fix. A venit nenea Marin. El cică e "intelectualul" grupului, aşa zice tata. Bate de cinci ori că aşa a citit că e optim pentru a fi auzit. Ţine cu Steaua. Mult. Mai mult decât vrea să recunoască. Încearcă să se lase de "drog" şi se foloseşte de raţiune pentru asta. Să fim serioşi, ce rol poate avea creierul în pasiune? "Eşti gata de dezamăgire?" îi zice tata. Eu zâmbesc. E doar Fenerbahce Istanbul.

De la uşă se aud din nou zgomote. În loc să bată, nea Traian cântă acorduri din Scooter - Maria. Îi deschid şi mă loveşte un tsunami de entuziasm care ajunge până în sufragerie strigând frenetic "Steaua! Steaua!". Deşi are 48 de ani, soţie şi trei copii, fotbalul e viaţa lui. Când Steaua joacă, nu mai există nimic. Nici familie, nici ţevile pe care n-a mai apucat să le repare în ziua respectivă la serviciu. Nimic. Doar extaz şi agonie. "I-am înnebunit azi p-ăştia de pe tură. Mi-o zis că numa' despre meci am vorbit. Păi cum să nu vorbesc mă copile când azi se scrie istorie?".

Începe meciul. Marin comentează sec: "4-4-2, nici o surpriză" în timp ce nea Traian pare că se încurajează singur: "Hai băieţii! Hai Surdulică, dai una azi!". Nici bine nu deschidem punga de seminţe că Bilica, politicos, face tradiţionalul cadou gazdelor sale. Surdu interceptează, îl lansează pe Kapetanos care trimite în plasa laterală. Nea Traian e în picioare: "V-am zis mă că-i călărim?". Marin nu se lasă mai prejos: "Acţiune norocoasă. Nu o să mai greşească aşa de multe ori, trebuia să-i pedepsim". Tribunele uită de Gigi şi-şi amintesc de Steaua. Până şi cei care au intrat pe baza cupoanelor de pensie, născuţi odată cu clubul, cântă. Dar, cum nici o minune nu ţine prea mult, Fener iese la atac. S-au supărat că ne-am permis să le dăm, tocmai lor, un gol turcesc. Nu e ca la Rovine, nu vin "rîuri-rîuri" cum ne aminteşte Marin că zicea Eminescu, iese numai câte unul la rampă: Ozer trage puţin pe lângă, Kazim, Mehmet Topuz şi Santos îl fac pe Zapata să sară din bară în bară în intervenţii care, dacă ar mai fi activat, l-ar fi făcut pe marele Rufay să-şi pună porecla Zapata şi nu invers. "Ducând analogia ceva mai departe cred că acest columbian e singurul care poate avea pretenţia de a fi comparat cu Mircea cel Bătrân" zice Marin; "Of măi Iorga din iarbă, ne uităm la meci?" punctează nea Traian. Instalatorul era un om cu adevărat surprinzător. Jocul Stelei, în schimb, nu era. Noroc cu Rufay Zapata, singurul adevărat războinic din Ghencea. În rest, Ghionea pare un Logan pe lângă BMW-ul Kazim, Bicfalvi, naufragiat la mijloc, este schimbat cu Onicaş înainte să realizeze ce se întâmplă cu adevărat în jurul lui, iar Surdu pare că s-a trezit pentru prima oară singur cu mingea la picior la 11 metri şi se pierde cu firea. "Nuu.." suspină nea Traian; "Ce bună ar fi fost asta...". Pauză.

Începe şi repriza a doua. S-au inversat terenurile, dar parcă şi stilul de joc. Roş-albaştrii pasează bine, în viteză, fac un-doi-uri şi ar fi fost gol în minutul 50 dacă grecul Kapetanos avea un sfert de viteză în plus. E Steaua iar! Nea Traian nu se poate aşeza pe scaun, strigă indicaţii tactice televizorului: "Lu' Surdu! Hai Golanski!". Până şi "intelectualul" uită de atitudinea sa rece, uşor superioară şi se lasă pradă emoţiilor. Ce sentiment! Este speranţă! Mai ales când Kapetanos scapă din nou singur spre poartă. Nu durează mai mult de zece minute şi e gata. Roberto Carlos are însă un flash-back galactic şi-i molipseşte şi pe coechipierii săi: trei pase din prima, centrare de chirurg şi Kazim dă un gol simplu. Nea Traian are lacrimi în ochi. "Lasă Mitică, mai avem timp" încearcă Marin să-l liniştească. Timp mai era. Speranţă nu. Iar când Kapetanos loveşte perfect cu capul şi mingea se lipeşte de vinclu şi se scurge pe lângă, nea Traian cade în genunchi: "Ce nu ne-ai dat-o Doamne măcar pe asta?". Dar cine să răspundă? Când arbitrul fluieră finalul după 94 de minute de joc nimeni nu mai zice nimic. Nea Traian: "Asta e... Atâta am putut". Marin: "Şi doar am zis că nu mă mai uit...".

Musafirii pleacă trişti şi eu mai apuc să scriu în jurnal: "Steaua n-a jucat slab, ci chiar bine; acest fapt e, poate cel mai îngrijorător. Este ceva ce caseta tehnică nu poate spune. Că Marin se va ţine data viitoare de cuvânt şi nu se va mai uita la meciuri. Că pe nea Traian îl aşteaptă mâine cele mai grele 8 ore de muncă din toată săptămâna. Că eu am văzut un meci frumos, dar care a dezamăgit pe toată lumea. Oare dacă ţin cu Steaua şi în viitor va fi la fel?"

****

Pentru Roger Federer, there is no finish line
(Alina Buză, Locul II Talentul Anului la Premiile Ioan Chirilă, 2009)
1 februarie 2009, ora 10:39 la Antipozi. Peste 66.000 de oameni asistă la un spectacol care exact peste 4 ore şi 23 de minute va intra direct în istoria tenisului mondial.

Pe suprafaţa albastră de la Melbourne Roger Federer şi Rafael Nadal, doi împătimiţi ai sportului alb, luptă pentru a 19-a oară împreună pentru cucerirea unui titlu. Pentru Federer, victoria ar însemna egalarea unui record, iar pentru Nadal ar fi a 13-a victorie asupra lui Federer.

Jocul începe în forţă cu un schimb aprig de mingi. Când unul când celălalt, ridică publicul în picioare. Trec zeci de minute de joc, Federer îşi şterge sudoarea de pe frunte, nici unul nu se lasă învins uşor. Concentrarea e maximă. Un singur pas prea devreme sau prea târziu ar însemna o ratare. O jumătate de secundă prea încet sau prea repede şi totul e pierdut.

Din tribune 132.000 de ochi se plimbă de la Federer la Nadal, de la Nadal la minge şi înapoi la Federer. La răstimpuri, ropote de aplauze sparg liniştea. Cu pumnii strânşi ori cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, spectatorii freamătă în aşteptare. Sunt pregătiţi în orice moment sa sară de pe scaun într-o explozie de bucurie, pentru a-şi susţine favoritul.

Pe mijlocul terenului în timp ce extazul se ia la dans cu agonia, Federer îşi ocupă locul 2 în lacrimi. De pe margine, Nadal aplaudă cu un zâmbet amar în colţul gurii, apoi îşi primeşte cupa şi se îndreaptă spre Federer îmbrăţişându-l. Vor părăsi podiumul umăr lângă umăr ca doi prieteni. Pentru o vreme campionul va fi Nadal.

...

Federer a învăţat, ca la fiecare înfrângere să îşi respecte adversarul, înţelegând că dorinţa lui de a fii campion nu e singura, că au fost, sunt şi vor fi, mii de dorinţe, tot atât de vii ca şi ale lui.

De câteva zile am reînceput să-l urmăresc cu îmfrigurare în jocul de la Australian Open, la Wimbledon, pe zgura de la Roland Garros, de câteva zile îl privesc adânc în ochi, în zecile de poze care mi-au invadat desktopul, încercând să citesc în privirea elveţianului cu ochii arzători povestea urcuşului în care fost învins, a biruit, a plâns şi şi-a continuat drumul fără să privească înapoi. Şi tot de atunci, mă macină necontenit o întrebare: "Ce fel de forţă îl împinge pe acest om înainte?"

La patru ani urmărea la televizor cu sufletul la gură cum Boris Becker - idolul copilăriei sale - cucerea primul său titlu la Wimbledon, şi aşa se naşte visul. "Şi-a dorit să devină cel mai bun din lume. Oamenii râdeau de el, inclusiv eu. Mă gândeam că poate va deveni cel mai bun jucător în Elveţia sau în Europa dar nu cel mai bun din lume", spune antrenorul său din copilărie. Dar el şi-a fixat calea. Şi-a ales ţinta. Şi nu s-a mai oprit.

A pierdut, a câştigat, a pierdut din nou. A fost o vreme un idol încă neformat al unui public care l-a învârtit într-o joacă de-a "Adio, dar rămân cu tine", într-un iureş de uitări şi regăsiri, bazate pe înfrângeri şi victorii. Purtând încă în el fără izbândă visul copilăriei, şi-a continuat drumul, intuind poate, că în faţa lipsei de logică a lucrurilor nu e eficace decât puterea cu care crede în visul său.

S-a spus despre el ca s-a născut cu o rachetă de tenis în mana şi că este extrem de talentat. Munca istovitoare însă, îi aparţine. Când a fost întrebat dacă talentul său s-a datorat geniului sau muncii îndelungate, a răspuns că a trebuit să muncească mult la geniu.

Dar cine îi cunoaşte zbuciumul, epuizarea la care se supune. Neliniştile înaintea unei competiţii. Dăruirea nedrămuită din fiecare joc. Ravagiile interioare după o înfrângere. Nici un regret nu este mărturisit, nici măcar în şoaptă. Vibraţia lui este în joc. Ĩn faţa publicului vor fi câteva lacrimi tăcute, ori pentru o fracţiune de secundă va fi imortalizat surâzând cu gustul eternităţii pe buze.

După ce alături de Nadal, a demonstrat la Australian Open că prietenia e mai presus de o victorie asupra mingii, după ce a terminat finala de la Roland Garros în genunchi, plângând de bucurie, după ce a dat cu racheta de pământ în finala Mastersului de la Florida, după ce a despicat aerul cu pumnii strânşi într-un strigăt de victorie în zeci de competiţii, după ce şi-a şters de zeci de mii de ori sudoarea de pe frunte, după 61 de titluri, o medalie olimpică şi 237 de săptămâni consecutive World No.1, după ce a devenit o legendă, am înţeles de ce campionul îşi continuă visul. Pentru el, plăcerea e jocul. Fiecare meci câştigat e o victorie parţială, mereu parţială. Niciodată definitivă.

Pentru Roger Federer, there is no finish line.

****

Regăsirea
(Mihai Călin, Talentul Anului la Premiile Ioan Chirilă, 2009)
"N-aduce anul ce-aduce ceasul", aşa spune o vorbă de pe la noi. Întâmplarea a făcut însă ca de justeţea ei, cel puţin într-o anume privinţă, să mă conving nu la noi acasă, ci printre oameni cărora româna trebuie că le-ar suna la fel de straniu pe cum ne pare nouă limba pe care-o vorbesc ei acolo, înspre Cercul Polar.

Era ultima seară a sejurului meu la Stockholm şi mă îndreptam pe bicicletă, sub îndrumarea hărţii, către Stadionul Olimpic, gazdă a Jocurilor din 1912. Nefiind, cum mi-a sugerat absenţa sa din ghidurile de călătorie, o destinaţie turistică importantă, am fost uimit de agitaţia din jurul arenei, până când m-au lămurit, rând pe rând, poliţiştii blonzi care patrulau la pas în şaua unor cai parcă desprinşi din filme, gălăgia ce rezona ca dintr-un cazan uriaş şi, peste toate astea, nocturna aprinsă - se juca un meci de fotbal! Ceasul arăta ora 22.15, aşa că dintr-un calcul rapid am înţeles că meciul e pe sfârşite; dar eu tare-mi doream să apuc să văd stadionul, iar a doua zi nu mai aveam când. M-am apropiat de o poartă din gardul ce-nconjura arena şi-am intrat în vorbă cu un steward: "Excuse me, sir, do you think you could let me take a quick look at the Stadium in the last five minutes?". L-am văzut ezitând puţin şi-am mai adăugat, un pic descurajat, în chip de scuză / argument: "I'm a tourist and it's my last night here..." Nu ştiu dacă asta a fost sau nu decisiv, dar s-a uitat scurt în stânga şi-n dreapta, mi-a zâmbit complice şi mi-a deschis poarta, conducându-mă apoi câţiva metri până la cea mai apropiată gură de acces în tribune.

Binefăcătorului meu, un domn respectabil, grizonat şi roşu la faţă, i-a făcut plăcere să-mi dea lămuririle necesare: juca echipa locală, Djurgården, cu Göteborg. Simţindu-mă dator faţă de el şi faţă de oraşul care mă încântase în acea săptămână, l-am întrebat care-s "ai noştri", iar el mi i-a arătat pe jucătorii în tricouri albastru cu negru care atacau de la dreapta la stânga, porecliţi "dungile albastre". Mi-am împrumutat aşadar vocea în sprijinul Djurgårdenului, încurajându-i atacurile şi aplaudându-i reuşitele tehnice, lăsând să-mi pătrundă-n suflet întreaga bucurie a nopţii boreale curate şi răcoroase, a frumuseţii micuţului stadion - cea mai veche arenă olimpică modernă rămasă în starea sa iniţială - şi a companiei unui public pasionat, dar civilizat, care înţelegea să-şi sprijine favoriţii, nu să-i înjure pe adversari.

A fost un final de partidă petrecut alături de oamenii veseli şi prietenoşi care umpluseră tribunele pentru a-şi susţine micuţa echipă deşi aceasta, aveam mai târziu să aflu, pierduse ultimele şase partide din campionat; în care am admirat farmecul desuet al bătrânului stadion, cu pista sa de alergări din jurul terenului, cu potcoava încununată de două turnuri din cărămidă roşie unite printr-o arcadă romană. In care mi-am adus aminte, încurajând o echipă de care nici nu auzisem până atunci, de ce e frumos fotbalul, de ce atrage atâta lume: fiindcă înseamnă tradiţie, fair-play, prietenie, încredere.

La ultimul fluier al arbitrului, publicul a aplaudat în picioare - Djurgården terminase la egalitate cu Göteborg, încheind seria neagră a înfrângerilor - cine ştie, poate că bucureşteanul venit din întâmplare o fi înclinat balanţa. Cu toţii am ieşit pe porţi zâmbind, îndreptându-ne spre casele sau hotelurile noastre. În ultima seară petrecută acolo, Suedia mi-a adus un cadou neaşteptat, pe care mi-l răpiseră anii întregi de dezamăgiri din campionatul intern - în doar zece minute, mi-a reaprins dragostea de fotbal.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer