Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Povestea Călăuzei este povestea lui Hristos


Elena Dulgheru, un interviu cu Marina Tarkovskaia

02.04.2010
Editura Arca Învierii, decembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Elena Dulgheru: Doamnă Marina Arsenievna, cum consideraţi că s-a schimbat modul de receptare a operei lui Andrei Tarkovski acum, la începutul secolului XXI, faţă de felul cum era receptată în perioada vieţii şi activităţii regizorului?
Marina Tarkovskaia: Anii trec, desigur, se schimbă şi spectatorul, o generaţie se schimbă cu alta şi chiar cu a treia... Cum să vă spun?... Dacă opriţi pe stradă în Moscova un adolescent, un tânăr şi îl întrebaţi cine a fost Andrei Tarkovski, vă va răspunde că nu ştie. Dar, cu toate acestea, cu creaţia lui Andrei s-a petrecut un lucru extraordinar: până astăzi numele său continuă să intereseze, dacă nu o masă largă de spectatori, cel puţin o categorie de oameni preocupaţi de artă şi de film. Iată care este, cred eu, marea enigmă a acestui regizor. De fapt, tot ce a spus Tarkovski în filmele sale sunt, în general, adevăruri arhicunoscute. El nu ne-a descoperit nimic nou. El a repetat lucruri pe care le ştim din cărţile religioase, din cugetările filozofilor religioşi - apropo, el citea foarte multe astfel de cărţi -, din Evanghelie. De pildă, povestea Călăuzei este povestea lui Hristos, dacă nu e un sacrilegiu să spunem aşa. Sunt lucruri pe care omenirea le ştie de multă vreme, adevăruri cu care s-a deprins, pe care le-a asimilat şi pe care le-a acceptat sau nu le-a acceptat - el ne-a vorbit despre toate acestea. În vremurile sovietice, fiecare film al lui Andrei era primit ca o revelaţie. Se înţelege de ce. Era o ţară atee: şcoala, grădiniţa îl educau pe om în cu totul alţi parametri. Noţiunea religiei era cu totul absentă. De aceea, fiecare film al lui Andrei era receptat ca un fel de revelaţie pentru spectatorul sovietic de atunci. Dar şi acum filmele lui continuă să emoţioneze un număr foarte mare de oameni.

E.D.: Într-adevăr, ecoul mesajului tarkovskian continuă să dăinuie. Este el astăzi diferit în Rusia, respectiv în străinătate?
M.T.: Am avut ocazia să călătoresc mult peste hotare cu filmele lui Andrei. Este paradoxal! În Rusia nimeni, niciodată - sau foarte rar - mă invită să vorbesc despre Andrei; să zicem, rulează Zerkalo / Oglinda şi sora lui Andrei este invitată să ia cuvântul... Rusia îşi are proprii critici de film, există o categorie consacrată de oameni care sunt invitaţi să vorbească, unii actori... Dar în străinătate sunt cunoscută şi invitată foarte des. În 2002 am fost invitată la Munchen. Într-un cinematograf rula Zerkalo / Oglinda. Sala era plină. Era o zi de sâmbătă. Şi nemţii au venit, cu toate că sâmbăta este la ei o zi dedicată familiei, pe care foarte rar o petrec cu alte distracţii. Duminica este la ei o zi mai potrivită distracţiilor. Au pus întrebări foarte profunde, în urma cărora am înţeles că cunoşteau bine opera lui Andrei. Sau în Chile: o cu totul altă zonă a lumii, o altă mentalitate. Dar la filmele lui Tarkovski era coadă! În plus, spectatorii rămâneau după spectacol - cu toate că filmele lui Andrei sunt lungi, dense, oamenii obosesc, receptarea este destul de anevoioasă, cere concentrare şi travaliu interior - dar, cu toate acestea, oamenii au rămas după spectacol şi erau foarte interesaţi să audă ceva nou. Şi nu numai povestioare actoriceşti sau diverse episoade comice sau tragice de la filmări. Erau interesaţi de tot, şi de cadrele lungi, preferate de Andrei, şi de mesajul filmelor, de ceea ce dorise să spună prin ele.

E.D.: Privind la lumea din jurul nostru, credeţi în eficienţa cuvântului proorocesc al lui Andrei Tarkovski?
M.T.: Din păcate, am înţeles şi acest lucru: oricât l-ai învăţa, omul tot nu învaţă mare lucru. Ne-a fost dată o carte, Biblia, Evanghelia, de pildă - şi n-am învăţat nimic. Aşa că, referitor la filmele lui Andrei: da, sunt iubite; da, este nevoie de ele. Dar, cu toate acestea, omenirea se dezvoltă după legile ei şi nu se poate schimba. Este foarte trist. Şi este cu atât mai trist, cu cât Andrei nu mai este printre noi şi nu se mai poate adresa, cu cuvintele lui, oamenilor, care continuă să meargă în această prăpastie, despre care el ne avertizase în Nostalghia. "Trebuie să ne oprim! Trebuie să ne întoarcem la punctul de origine şi să începem totul din nou, poate că atunci va ieşi ceva...". Dar m-am depărtat de la subiect....

E.D.: Nu-i nimic, oricum ne îndreptam cu discuţia spre zona aceasta.
M.T.: Aşa că interesul oamenilor faţă de filosofia lui Andrei Tarkovski este foarte profund, ceea ce este confirmat şi de literatura care continuă să apară despre el, în particular de cartea dvs., Tarkovski - Filmul ca rugăciune. Ea mărturiseşte că şi dvs. sunteţi interesată de această problemă, iar dacă a ajuns la a doua ediţie, înseamnă că sunt interesaţi şi cititorii din România.

E.D.: Eu cred, totuşi, că dacă filmele lui Tarkovski incită în continuare interesul, este un semn că lumea, încetul cu încetul, se schimbă, chiar dacă foarte lent. Judecând după mărturisirile din jurnalele sale, dacă Andrei ar fi fost convins că filmele sale nu pot schimba nimic, cred că nu le-ar mai fi făcut...
M.T.: În ultima vreme Andrei era într-o dispoziţie foarte pesimistă, la fel cum sunt eu acum. Ce poate face această pătură atât de subţire de oameni? Cum poate ea schimba lumea?! Să dea Dumnezeu să fie aşa!

E.D.: Cunosc actori, al căror univers spiritual - după cum declară ei înşişi - s-a schimbat în urma colaborării cu Andrei Tarkovski. Bunăoară, Nikolai Burliaev, interpretul lui Ivan din Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan şi al lui Boriska din Andrei Rubliov.
M.T.: Desigur, aşa ceva se întâmplă, şi nu doar cu actorii. De pildă, un scenograf - nu-mi aduc acum aminte numele lui - chiar a devenit preot. A părăsit lumea, s-a stabilit într-o fundătură a Rusiei, unde se străduieşte să refacă o biserică, ce este constant jefuită, cu toate că nici nu ai ce fura din ea... Este un om temerar. Nu demult a apărut un interviu cu el, în care a declarat că munca cu Andrei a avut o înrâurire importantă asupra lui. Da, neîndoielnic, oamenii se schimbau sub influenţa lui. Eu mă refeream, desigur, la un nivel mult mai larg.

E.D.: Credeţi că se poate vorbi astăzi de un "mit Tarkovski", închegat în jurul personalităţii lui? Nu consideraţi că astfel de mitizări pot fi dăunătoare? Ori mai periculoase sunt demistificările?
M.T.: Nu trebuie confundat mitul cu moda. În cazul nostru, cred că acest mit a început să se înfiripe încă din timpul vieţii lui Andrei, ceea ce era firesc, pentru că fiecare film vorbea despre om, despre căutările lui spirituale, despre contradicţiile sufletului omenesc, despre căutarea căii drepte în viaţa aceasta. Andrei crea el însuşi, sub ochii mei, această imagine, acest "mit", el însuşi şi-a ales această cale anevoioasă de profet. Era cu totul străin de cinematograful comercial. Este interesant să amintim două personalităţi care au pornit împreună: Mihalkov-Koncealovski şi Tarkovski. Căile lor s-au despărţit tranşant. Dacă aţi citit cărţile lui Koncealovski, aţi simţit ce atitudine are acolo faţă de Tarkovski. Pe de o parte, se înclină în faţa lui, fără a-l înţelege, dar îl şi compătimeşte pentru că şi-a ales calea atât de grea de a purta către oameni cuvântul proorocesc. Dar, cum se ştie, nu există prooroc în propria ţară, de aceea soarta lui Andrei în Rusia a fost foarte grea. După plecarea lui în străinătate, ne-au sosit multe scrisori - cele mai multe erau despre Călăuza, ultimul său film făcut în patrie. Scrisorile erau extraordinare, oamenii i se adresau, într-adevăr, ca unui învăţător, ca unui îndrumător spiritual.

E.D.: Un fenomen tipic pentru supravieţuirea spirituală prin cultură în regimurile totalitare.
M.T.: Da, pentru că atunci nu aveam nici un fel de repere. Mitul socialist, comunist se consumase, lumea nu mai avea nevoie de el, s-a dezumflat ca un balon, din care n-a rămas decât o coajă jalnică, de care nimeni nu mai avea nevoie. De aceea, filmele lui Andrei erau foarte necesare. Primeam foarte multe scrisori. Un tânăr invalid povestea cum voise să-şi pună capăt zilelor, pentru că nu vedea în viaţă nici o perspectivă, mai ales pentru el însuşi; acest tânăr i-a mulţumit lui Andrei că i-a dat speranţă, că i-a dat ideea sacrificiului de sine, nădejdea în Dumnezeu, credinţa. Astfel de scrisori erau foarte multe. De aceea, cred că "mitul", în sensul pozitiv al cuvântului, era benefic.

E.D.: Să revenim la modul de receptare în patrie a operei lui Andrei în ultimii ani din viaţa regizorului.
M.T.: Atitudinea faţă de Andrei Tarkovski s-a schimbat foarte mult şi în Rusia. Într-o anumită perioadă, după o lungă tăcere, numele lui s-a întors în patrie; era cam cu un an înainte de moartea lui, când boala sa devenise public cunoscută şi când, prin eforturile Marinei Vladi, fiului său Andrei i s-a permis să iasă din ţară ca să-şi vadă tatăl. Filmele lui au reînceput deodată să circule, s-au întors în patrie - desigur, mulţumită celor ce stăteau atunci la cârma cinematografiei sovietice, Elem Klimov şi Smirnov. Datorită unei tendinţe generale de deschidere, manifestate atunci la nivelul conducerii, s-a permis prezentarea filmelor lui Andrei. Atunci s-a născut o colosală "modă Tarkovski". Îmi aduc aminte că, într-un interviu cu Serghei Soloviov, acesta se plângea că, practic, fiecare absolvent de liceu îl numea ca regizor preferat pe Andrei Tarkovski. Desigur că acest fapt nu putea să nu-i irite pe unii funcţionari din cinematografie şi chiar a apărut termenul de "tarkovskianism", care era, într-un fel, jignitor pentru Andrei, întru cât era destul de impropriu: Andrei a avut foarte puţini imitatori. Au existat, desigur, un Aleksandr Kaidanovski, care se declara el însuşi urmaş al lui Tarkovski, i-am citit chiar eu această declaraţie, există Sokurov, care este uneori asimilat ucenicilor lui Tarkovski, cu toate că este, de fapt, un regizor cu un univers de sine stătător. Cu toate acestea, termenul s-a născut. Eu cred că el se datorează, pur şi simplu, maliţiei criticilor noştri de film, ştiu ce fel de oameni sunt aceştia, pe unii am încetat să-i mai respect, îi consider pe unii un fel de... devoratori de cadavre. Nu ştiu, sunt foarte dezamăgită, în afara unor cazuri cu totul singulare, am ajuns să îi privesc cu mare prudenţă pe aceşti oameni, pur şi simplu mă tem de ei. A fost o vreme când ei au început să lucreze, într-un fel, împotriva lui Andrei Tarkovski. A apărut un anumit stil al criticii noastre, desigur, legat de postmodernismul din literatură, care trebuia să desfiinţeze vechile canoane, să dărâme vechii idoli; aşa ceva a mai existat, Rusia a mai trecut prin asta după Revoluţia Roşie, când însuşi Puşkin, de pildă, era dat jos din corabia modernităţii!

Această poveste l-a atins şi pe tata. Ţin minte că în revista Iskusstvo Kino a apărut articolul unui oarecare Soloviov - desigur, nu este marele Soloviov, ci un oarecare ziarist din Leningrad - despre care se dovedise că fusese turnător; chiar el a scris o povestire pe tema asta, mânjind multă lume cu murdării; apoi s-a căit, dar trădase deja nişte oameni. Apoi a ajuns în America, după care a îndrăznit să scrie un articol absolut respingător despre tatăl nostru, poetul Arseni Tarkovski, despre care toată lumea vorbea totdeauna în termenii cei mai elogioşi. Desigur, facem cu toţii greşeli în viaţă. Dar despre Arseni Tarkovski se putea vorbi numai ca despre un om cu totul onorabil. Şi, deodată, apare un astfel de articol respingător. Tendinţa aceasta demolatoare s-a atins, desigur, şi de Andrei. Dar această perioadă a trecut destul de repede, s-a risipit, absolvenţii de liceu au acum şi alţi regizori preferaţi, pe lângă Tarkovski, li s-au schimbat şi criteriile...

Dar repet, e extraordinar că cinematograful lui Andrei continuă să trăiască. Interesul constant faţă de Andrei Tarkovski, care există până astăzi mărturiseşte ceva foarte semnificativ şi profund. Înseamnă că, până azi, el prezintă importanţă pentru o anumită categorie de oameni.

E.D.: E o chestiune de generaţie?
M.T.: Nu, nu tocmai. Vine foarte mult tineret la filmele lui Andrei. De curând, la Londra a fost proiectată Zerkalo / Oglinda; la bilete a fost o coadă imensă. Mai târziu, după lansarea remake-ului american al filmului Solyaris, a apărut un pretext potrivit pentru a ne aminti de pelicula lui Andrei. Prietena mea Leila Alexander, care lucrase cu Andrei ca traducătoare şi ca asistent de regie la Offret / Sacrificiul, a fost invitată să ia cuvântul la cineclubul rusesc de la Londra. Ea mi-a povestit că venise la film un număr imens de oameni, iar expunerea ei a fost ascultată cu mult interes. Pentru pregătirea expunerii - ţinuse să se pregătească foarte serios - a intrat într-o librărie să cumpere romanul Solaris al lui Stanislaw Lem ca să-l recitească. Băieţii care vindeau cărţi au întrebat-o de ce dorea tocmai acea carte şi dacă văzuse filmul. Ea le-a răspuns: "Încă nu, dar vreau să-l văd" (se referea la filmul lui Soderberg). Băieţii i-au spus: "Nu vă duceţi, e o porcărie. Mergeţi mai bine la filmul lui Tarkovski". Când s-a dus, totuşi, să vadă remake-ul, în sală erau numai doi spectatori. Iar la Solyaris-ul lui Andrei, care rula în aceeaşi perioadă, venise foarte multă lume. Ăsta-i Tarkovski, ce poţi să-i faci!


Elena Dulgheru - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski
Ed. Arca Învierii, Bucureşti, 2004, 96 pag.
Cuvânt înainte de Elena Dulgheru.
(preluare de pe blogul autoarei.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer