A lansat, la sfîrşitul lui 2009, Punctum, o revistă de fotografie sub forma unei cărţi-album, care nu vorbeşte despre tehnică şi aparatură fotografică, ci despre pasiunea lui Cosmin Bumbuţ pentru fotografie şi despre un alt mod de a vedea realitatea decupată în imagini.
Nadine Vlădescu: Ce este atît de magic în felul în care o fotografie decupează realitatea?
Cosmin Bumbuţ: Nu privesc lumea în bucăţi de timp, ci în fragmente de spaţiu. Văd lumea în dreptunghiuri şi pătrate. Pentru mine totul se împarte în cadre fotografice. Uneori mă uit insistent la oameni, poate că devin agasant, dar îi privesc aşa pentru că pur şi simplu îmi place lumina care cade pe ei, îmi plac feţele lor, mi se par fotogenice. Mă uit intens la un om nu pentru că vreau ceva de la el, ci pentru că mă fascinează transpunerea lui într-un dreptunghi.
N.V.: Ce face ca un chip să fie fotogenic?
C.B.: Asta încă mai caut. Pentru că tot ce văd eu cu ochiul liber şi-mi spun că e o faţă fotogenică devine altceva cînd pun aparatul la ochi. Fotogenia pentru mine este un mister pe care încă nu l-am dezlegat. Chiar după mulţi ani de experienţă cu modele şi fotografie de modă, pot să fiu înşelat. Pot să spun cu ochiul liber: Ce faţă frumoasă, ar fi fotogenică!, dar cînd pui aparatul la ochi, totul se schimbă. Uimirea mea mare, vorbind de imagine, nu este atunci cînd văd o faţă frumoasă, pe care o vede oricine, ci cînd văd o faţă comună şi punînd aparatul la ochi îmi dau seama că este foarte frumoasă. Asta nu înseamnă că ar trebui să am tot timpul un dreptunghi în faţa ochilor.
N.V.: În pictură se spune că feţele foarte frumoase sînt cel mai greu de desenat. Aşa se întîmplă şi în fotografie?
C.B.: E mai uşor să redai expresivitatea unui chip frumos, jumătate din treaba ta e deja făcută. Mai ai nevoie de o lumină bună şi-un fundal potrivit şi gata, ai un portret bun. Trebuie să mai stai puţin cu subiectul, să vorbeşti cu el şi să-l surprinzi în anumite stări, ca el să uite de tine. O fotografie bună a unui fotograf profesionist nu înseamnă a reda o faţă frumoasă, ci a reda frumos o faţă comună. Şi-atunci e puţin mai mult de lucru. În fotografia de modă, modelele sînt alese de alţii, alese să fie foarte fotogenice, aşa că munca fotografului se reduce la jumătate şi trebuie să fii un idiot să dai greş şi să faci o fotografie proastă cu un model bun. N-ai cum să ratezi. De exemplu, Veronica Paşcu e un model român care arată bine oricum ai poza-o. Pot să mă duc la o şedinţă foto cu ea oriunde, oricînd, e ceva în ea care trece tot timpul în afară. Există, pe de altă parte, modele total nefotogenice cu care te chinui să le faci să arate nu bine, ci publicabil. Scopul imaginilor pe care le fac este să fie publicate undeva, într-o revistă de modă sau în altă parte, dar să fie arătate.
N.V.: Unii oameni nu ştiu să pozeze, sînt timizi sau se inhibă. Cum îi faci să se relaxeze, să comunice cu tine?
C.B.: Şi eu mă intimidez dacă mi se pune aparatul în faţă. Bem un vin, discutăm, spunem bancuri deocheate, nedeocheate... Ideea e că trebuie să stai mai mult cu acel om ca să uite de tine şi de aparat, să uite că eşti fotograf.
N.V.: I-ai făcut lui Mircea Cărtărescu o poză extraordinară, în care esenţa lui, concentrată în privire, arde imaginea. Cum ai reuşit să-l faci să te privească astfel? Aş spune că este un om mai degrabă timid...
C.B.: Fotografia aceea a fost o întîmplare, pentru că n-am avut timp să relaţionez cu Mircea Cărtărescu atît cît aş fi vrut. A ajuns celebră, el a scris şi în Jurnal despre ea. Uneori poţi face fotografii bune şi din noroc. Portretul a fost o comandă de la Humanitas, am tras doar un film şi fotografia aceea a fost excelentă. După cîţiva ani i-am fotografiat pe el, pe soţia lui şi pe băiatul lor în parc. Atunci am făcut nişte fotografii mult mai sincere cu el. Sînt foarte bucuros că fotografia aceea a ajuns un fel de icon în panoplia fotografiilor făcute lui Cărtărescu şi faptul că el a menţionat-o în Jurnalul său m-a măgulit foarte tare. Spunea că se uita în lumina de la lift şi avea o faţă foarte obosită, cu ochii aceia arzători ca în celebra fotografie bumbuţiană.
N.V.: În fotografiile tale, cît este surprins firescul, spontanul, şi cît este anticipare, planificare, poveste?
C.B.: Depinde de la fotografie la fotografie. Teoretic, orice fotografie ar trebui să fie o anticipare. Pentru că dacă nu ştii să o anticipezi, n-ai putea s-o faci. O fotografie bună înseamnă să fii la locul potrivit în momentul potrivit. Dar intri într-un exerciţiu al fotografierii, într-o rutină. Pot să văd ceva interesant pe stradă şi pot să-mi imaginez ceva. De exemplu, am văzut odată un bărbat care căra un WC îmbrăcat în piele, cu colacul din piele, şi m-am gîndit: "Ce e cu ăsta?". M-am dus după el şi l-am fotografiat. Nu e o fotografie bună, dar am ştiut cînd să declanşez. Instinctul acesta se capătă printr-un îndelungat exerciţiu al fotografiei. O fotografie de genul acesta presupune să ştii oarece tehnică pe care, după ce ai învăţat-o, trebuie s-o uiţi. Trebuie să intri într-un fel de rutină, ca şi cum ţi-ai lega şireturile sau ca şi cum ţi-ai pune fularul ca să nu-ţi fie frig. În ceea ce priveşte tehnica, acesta e lucrul cel mai important: să fii obişnuit să faci automat setările corecte. În rest contează ce vezi şi ce decupezi în timp şi spaţiu, oriunde te-ai afla.
N.V.: Ce este mai importantă, tehnica sau imaginaţia, intuiţia ta?
C.B.: Mai importantă e intuiţia. Pentru că dacă mă pui să aleg între o fotografie perfectă tehnic şi una care îţi transmite o stare, o prefer pe cea neclară şi prost expusă, dar care te impresionează prin atmosferă. O poză este expresivă dacă te izbeşte, dacă are ceva care te marchează şi te face să te uiţi a doua oară. N-are nici o legătură cu tehnica pînă la urmă. Fotografiile bune le vezi făcînd abstracţie de tehnică, le simţi, te lovesc cumva...
Nu cîştig bani din asta
N.V.: Revista editată de tine şi-a luat numele de la "punctum"-ul lui Roland Barthes, care înseamnă rana, incizia, semnul lăsat de un instrument ascuţit. La fel, Henri Cartier-Bresson vorbea despre "momentul decisiv" şi spunea că nu există nimic pe lumea asta care să nu aibă un moment decisiv. Care este punctum-ul pe care-l cauţi într-o fotografie?
C.B.: Cartier-Bresson căuta momentul decisiv în care să declanşeze. Punctum-ul pe care vreau să-l exprim eu sau să-l arăt în revista asta n-are legătură cu "momentul", ci mai degrabă cu spaţiul. Momentul decisiv al lui Bresson are o legătură directă cu timpul, din punctul meu de vedere. Sînt fotografii foarte bune care n-au legătură cu timpul, ci cu spaţiul în care sînt făcute, sînt atemporale. Still life-urile lui André Kertész, de exemplu, în care vezi o furculiţă, n-au nici o legătură cu timpul, sînt făcute în 1920. Dar mişcarea din fotografiile lui Bresson înseamnă momentul acela, atunci şi acolo.
N.V.:Care este conceptul revistei? Pare un fel de carte-album. Există un public pentru ea?
C.B.: Punctum nu este o revistă perisabilă. Orice revistă de fotografie care are reclamă la tehnică şi face review-uri de aparate foto e perisabilă, pentru că în trei-patru luni informaţia se învecheşte. Mi-am dat seama zilele trecute că Punctum poate fi citită şi peste un an sau doi, pentru că fotografiile sînt bune, textele sînt foarte bune, istoria fotografiei româneşti nu e scrisă nicăieri, începem s-o scriem acolo, deci poţi s-o citeşti oricînd. Nu mă interesează concurenţa, nici nu ştiu dacă există, dar în momentul în care cumperi o revistă de fotografie cu tehnică şi review-uri tehnice, peste şase luni ceea ce poate rămîne bun din ea sînt doar portofoliile, dacă sînt de calitate. Ceea ce înseamnă că din revistele româneşti de fotografie care există pe piaţă ar fi neperisabile vreo 30%, în condiţiile în care au portofolii de calitate.
Punctum este un proiect destul de egoist. Am susţinere ideatică din partea mai multor prieteni şi există mulţi oameni care cred în ea. Pînă la urmă Punctum publică un gen de fotografie sau nişte imagini care-mi plac mie. De-asta spun că proiectul e egoist. Am vrut să fac o revistă pe care s-o citim eu şi prietenii mei. Dacă prind nişte oameni care simt la fel ca mine şi sînt atraşi de aceleaşi lucruri, imagini, gînduri sau cărţi ca şi mine, probabil că o vor cumpăra. În rest, m-am tot gîndit care este piaţa pentru revista asta. Chiar nu ştiu, încă sondez, în sensul că am tipărit-o şi-acum văd dacă se vinde. Sînt garantate patru apariţii pentru anul ăsta. Dacă nu se va vinde, va muri. Eu nu cîştig bani din asta. Vreau să plătesc oamenii care lucrează la ea, portofoliile şi imaginile care sînt publicate.
N.V.: Oricine vă poate trimite poze, poate apărea în revistă şi va fi şi plătit. După ce alte criterii alegeţi fotografiile, în afara argumentului subiectiv?
C.B.: Criteriul este punctum-ul! E scris în argumentul din primul număr. Dacă ei înţeleg punctum-ul aşa cum îl înţelegem noi, au mari şanse să fie publicaţi. Am primit deja 12-13 portofolii, unul de la o americancă. Eu numesc fotograf pe oricine are un aparat foto şi produce imagini, fără diferenţă între amator şi profesionist, ba chiar amatorul trebuie să fie mai bun decît profesionistul pentru că e liber să facă ce vrea, n-are nici o constrîngere materială, poate face fotografia care îi place. Profesionistul este cel care cîştigă bani din acel lucru. Amatorul are oricîtă libertate vrea, e pasionat de fotografie, aşa că n-are decît s-o facă bine, n-are nici o scuză. Profesionistul are mai multe scuze, pentru că de multe ori e constrîns. Dacă ţi-ai ales o pasiune, fă-o bine! Eu, de exemplu, sînt obligat să fac fotografie de modă sau de publicitate şi încerc s-o fac cît mai bine, pentru că îmi place fotografia. Pun aceeaşi pasiune şi în fotografiile pe care nu-mi place foarte tare să le fac sau de care îmi dau seama că nu vor rămîne în istoria fotografiei, campanii care vor muri în trei luni, pentru că îmi place meseria mea, pe care n-am ales-o ca meserie, ci ca pasiune.
N.V.: Ce înseamnă un portret bun? Dar un peisaj bun?
C.B.: Nu împart fotografia în genuri, ci în fotografia care-ţi transmite sau nu-ţi transmite ceva. Nu sînt un fotograf specializat pe portrete sau peisaje. Aş vrea ca fotografia pe care o văd sau o simt eu în momentul în care apăs pe buton să transmită aceeaşi stare în momentul în care o vizualizez, indiferent de subiect. Poţi să simţi într-un anume fel o persoană sau un copac sau o mare. Am stat o oră pierdut în faţa valurilor de la Corbu încercînd să fotografiez un val, pe care l-am aşteptat foarte mult, gîndindu-mă: "Ar trebui să vină un val cam aşa", şi a venit într-un sfîrşit.
N.V.: Cum se schimbă realitatea văzută prin lentilă?
C.B.: E destul de greu să redai realitatea tridimensională în bidimensional. Transpunerea este cea mai mare consumatoare de energie. Mi s-a întîmplat să-mi dau seama că n-o să pot niciodată să redau anumite imagini sau sentimente cînd eram pe Pietrosu-Rodnei. Era un peisaj incredibil, puneam aparatul la ochi, mă uitam prin dreptunghi şi mi-am dat seama că nu voi putea reda niciodată ceea ce am simţit stînd acolo pe o piatră. N-am făcut nici o poză în ziua aceea. În momente ca acelea, fotografia e inutilă, n-ai ce să faci cu ea. N-ai cum să înregistrezi totul şi să redai.
N.V.: Foloseşti lumina într-un mod foarte special. Există în pozele tale o lejeritate, o lipsă de focalizare uneori, ca o joacă. Ce tip de lumină te inspiră cel mai mult?
C.B.: Lumina este importantă în fotografie, dar nu este atît de importantă pe cît se crede. Mai ales acum cu tehnica modernă, poţi face fotografii în orice fel de condiţii, pe întuneric, în infraroşu sau într-o zi însorită. Lumina, chiar dacă e proastă, e un mijloc de expresie care te ajută să transmiţi intimitatea ta cu subiectul. Chiar şi o lumină proastă, dacă subiectul este important. Fotografiile memorabile se datorează într-adevăr şi felului în care este folosită lumina, dar pînă la urmă sînt importante subiectul, momentul şi intimitatea ta cu subiectul. Prefer o imagine cu lumină proastă, dar în care se vede relaţia mea cu subiectul, decît una cu lumină perfectă în care comunicarea nu se vede sau nu se simte.
N.V.: Spuneai odată că o fotografie bună ţine de trei lucruri: de fundal, de inteligenţa subiectului şi de cea a fotografului. Cum relaţionezi cu obiecte sau cu peisaje?
C.B.: Caut mereu părţile slabe şi părţile tari, indiferent de subiect. Înainte să fotografiez ceva, mă învîrt în jurul lui şi caut un punct forte sau un punct slab. Pentru un peisaj, pun aparatul la ochi ca să-mi dau seama dacă intră în dreptunghi tot ceea ce văd eu. Un peisaj bun presupune o desfăşurare de grafică, de forţe, de imagine şi de lumini, încît trebuie să fie ceva foarte şocant şi vizibil din prima ca să declanşezi. Nu prea mai fac peisaje largi, cu desfăşurare mare de spaţiu.
N.V.: O imagine trebuie să te şocheze din prima sau aştepţi să-i găseşti tensiunea, misterul?
C.B.: Orice om atent la ceea ce se întîmplă în jurul lui vede ceva inedit. Toţi vedem. Doar că unii pot să transpună ceea ce văd în imagini bidimensionale şi cred că asta este greutatea şi măreţia fotografiei, îi ajută pe alţii să vadă lucrurile pe care le-au zărit, dar pe care n-au avut curajul să le exprime. Cînd m-am apucat de fotografie, la primele analize de portofoliu mi-au spus mulţi: "Am văzut şi eu canalul ăsta sau frunza asta, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să m-aplec să le văd din alt unghi".
Vreau să fiu liber
N.V.: Ce înseamnă a vedea?
C.B.: Să fii atent la ce ţi se întîmplă şi să nu treci mai departe. Eu sînt tot timpul în alertă. Nu ştiu dacă e bine sau rău, sînt deformat profesional, văd lumea în dreptunghiuri bidimensionale şi caut tot timpul imagini pe care chiar dacă nu le transform în fotografii, le văd tot timpul şi ăsta este un exerciţiu care-mi foloseşte foarte mult. Nu e obligatoriu să fotografiez tot ce văd în jurul meu, dar exersînd, asta mă ajută pentru fotografiile viitoare.
N.V.: Se află frumuseţea în ochii celui care priveşte?
C.B.: Da, contează ce are omul acela în spate. Poate să fie o fotografie care mie să-mi placă foarte mult, nu neapărat făcută de mine, la care eu să rîd sau de care să mă bucur şi din care altcineva, care n-a văzut, citit sau n-a făcut aceleaşi lucruri sau n-a trăit aceeaşi viaţă ca mine, să nu înţeleagă nimic. Orice fotografie şi orice lucru pe care le vezi îţi pot induce nişte referinţe culturale văzute sau trăite de tine. Vezi cu toată încărcătura ta. E foarte important lucrul ăsta, să fii încărcat. Fotografia este o luptă cu tine, cu temerile tale, trebuie să cucereşti ceva, să învingi ceva. Cînd faci o fotografie bună, posezi ceva. Eu cîteodată simt că posed persoana respectivă, sînt fericit, am momente de climax.
N.V.: Care sînt dilemele unui fotograf?
C.B.: Ce fac, de ce fac, cît mai fac, pentru cine fac, merită? Fac meseria asta pentru că îmi place foarte tare şi nu ştiu să fac altceva. Şi, de la o vreme, fără să îmi mai pese dacă place sau nu ceea ce fac; asta a venit după ce mi-am dat seama că am putut să vînd multă fotografie comercială. Nu mai sînt pornit să fiu cel mai tare fotograf de modă sau de publicitate din România, cum am fost considerat la un moment dat. Totul a pornit dintr-o frustrare, dar cînd am cîştigat suficienţi bani să-mi cumpăr o casă, motoarele mele s-au oprit. Vreau să fiu liber, e un cuvînt mare, dar în momentul de faţă cred că pot să fotografiez cam ce vreau şi să nu mă rog de alţii pentru comenzi. Acum, proiectul meu cel mai mare este revista. E un proiect care îmi dă energie, mă încarcă puternic.
N.V.: Există fotografi în ale căror poze îi vezi mai mult pe ei. Fotografiile tale te descoperă în aceeaşi măsură cu ceea ce înfăţişează ele sau dimpotrivă, te ascund?
C.B.: Un editor sau un fotograf bun care are experienţă poate să citească multe, în orice fotografie, despre omul care a făcut-o. Poţi să-ţi dai seama dacă un om e laş, timid, introvertit, extravertit, poate nu dintr-o singură fotografie, dar dintr-o serie de fotografii, da. Un tip care face fotografii de stradă, de exemplu, care fotografiază cu teleobiectivul, e un tip introvertit spre laş, fricos, căruia îi este frică să se apropie de oameni. Poţi să-ţi dai seama de ce e cineva interesat şi dacă e sincer interesat sau nu, dacă minte, dacă fotografiază ceva pentru că e în trend. În momentul de faţă totul e pătrat pentru că e mai artistic aşa, toate sînt alb-negru, iarăşi pentru că e un concept mai artistic, în mintea lor, pe cînd, ca să faci fotografii color e mult mai greu, ai mai multe elemente de care trebuie să ţii cont în acel cadru. Sinceritatea în fotografie este mai importantă decît o fotografie bună, pentru că dacă faci o fotografie sinceră e foarte simplu s-o arăţi şi privitorul vede că e sinceră, asta bineînţeles dacă nu e unul căruia îi plac manelele sau care are alte valori. Sincer înseamnă să nu minţi, adică să nu introduci în fotografie elemente care ar putea să te ajute să vinzi sau să faci mai uşor de înţeles imaginea respectivă. De la abur, lumina dimineţii, culoare, la un sîn de femeie, un apus, ceea ce vezi pe toate calendarele şi desktop-urile. Nu retuşez imagini şi am această problemă cu unele vedete. Nu vreau să plastifiez fotografiile, chiar fotografiile făcute pentru Punctum sînt minim retuşate. Autenticitatea este cea mai expresivă.
N.V.: Te pasionează şi o estetică a urîtului, a diferitului? În ce măsură te preocupă ceea ce e mai altfel, mai ciudat, ai o latură Diane Airbus? Ai multe fotografii cu oameni tatuaţi, de exemplu...
C.B.: Nu ştiu, n-am căutat o estetică a urîtului. Fotografiile acelea există pentru că sînt curios, dacă n-aş fi aşa, n-aş fi fotograf. Sînt fotografii pe care nu le-am făcut şi aş vrea să le fac. În închisoarea de la Aiud am fotografiat tot ce-am putut şi ce-am văzut acolo. N-am făcut pînă acum fotografii porno, de exemplu. Mi-ar plăcea, aş vrea să fac orice gen, aş face şi fotografii de război dacă nu mi-ar fi frică să nu fiu împuşcat; curiozitatea mă trage foarte tare în faţă. În momentul în care am ajuns într-o închisoare, primul lucru a fost să stabilesc o direcţie şi am început cu tatuajele, de la care am ajuns la alte poveşti ale deţinuţilor. Ăsta a fost primul proiect închegat din închisoare: tatuajele.
N.V.: Care este povestea pozei cu tatuajul "Dumnezeu e, cu mine", care se află pe site-ul tău?
C.B.: E foarte mişto povestea pozei. Nu e din puşcărie, e făcută într-un magazin dintr-un mall şi în ea apare Alex, un cîntăreţ care venise pentru proiectul de publicitate la care lucram eu. Am văzut că avea multe tatuaje şi mi-a spus că are un tatuaj mare pe spate. Şi-am zis: "Ia să-l văd". Contextul a fost ciudat, făceam fotografii pentru reclamă şi el era... adică şi gîndul în sine... era inedit, şi virgula aia... În primul rînd că n-am mai văzut tatuaje în româneşte şi-aşa de mari şi bine executate. Aveam experienţa tatuajelor din puşcărie care nu erau aşa de frumos făcute, erau în engleză şi erau altfel, de exemplu unul avea un tatuaj God 4get, I don`t...La asta m-am gîndit prima dată cînd l-am văzut, la celălalt, eram şocat de imagine.
N.V.: Cum îţi cauţi temele şi subiectele?
C.B.: În ultima vreme nu prea le mai caut, mă las purtat de ceea ce văd şi simt. Rar mă apuc să fac proiecte mari de genul Aiud, care nu este terminat pentru că nu sînt un editor bun. Sînt multe imagini, multe poveşti şi multe lucruri, şi ceea ce îmi place astăzi nu mai îmi place mîine. Procesul de alegere e foarte greu, mai ales alegerea propriilor imagini. Imaginile tale sînt cel mai greu de judecat.
N.V.: Ce relaţie ai cu pictura, ce pictori îţi plac?
C.B.: Îmi place foarte mult Degas, fiindcă se apropie foarte mult de fotografie. În facultate, Degas m-a impresionat pentru că avea imagini fotografice, tăieturi şi lumină fotografice. Îmi plăcea foarte tare. Îmi plac şi alţi pictori care nu au neapărat trăsăturile astea fotografice. Am învăţat mult despre Vermeer în şcoală; el a folosit lumina ambientală ca să creeze imagini foarte frumoase. Acum îmi place Munch, care n-are nici o legătură cu fotografia. Îmi plac expresioniştii de la o vreme, înainte îmi plăceau impresioniştii.
N.V.: Faci portrete în imagini; dar în cuvinte cum ţi-ai face un autoportret?
C.B.: E foarte grea întrebarea asta. Nu mi-am făcut niciodată un autoportret în cuvinte. Nu pot să mă caracterizez în cuvinte simplu, nici complicat... Sînt un tip care încă se caută. Ştiu că trebuie să fac fotografii pentru că simt nevoia să fac asta, în rest, pot să-ţi spun lucruri care-mi plac, lucruri care nu-mi plac. Nu ştiu. Sînt curios.