Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Arte  Sageata  Sindromul Stendhal

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am învăţat să ascult: Hito Steyerl


Daria Ghiu

04.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am abandonat Sindromul Stendhal pentru cîteva săptămîni bune. De ce - m-am întrebat în fiecare seară pe care în mod normal ar fi trebuit s-o dedic scrisului. Unul dintre motive ar fi acela că, în timp, mi-am pierdut mult entuziasm. A rămas undeva departe, în acel loc, acel spaţiu de expoziţie, undeva acum trei ani, pe cînd am văzut şi mi-am dorit să scriu, să descriu, să transcriu. Mi-am reproşat multă vreme un anumit stil care transforma orice cronică de expoziţie într-o naraţiune plină de emoţii şi metafore. Un stil care acum mi se pare copilăresc şi de care într-o oarecare măsură rîd. Nu ştiu dacă am crescut sau nu, dacă mi-am schimbat stilul, dacă pur şi simplu mă dezamăgeşte mult din ceea ce văd în jur. Nu ştiu de ce mi-e mult mai greu să scriu în ultima vreme, deşi ar fi putut fi invers. Poate că totuşi e dezamăgire, entuziasmul apare din ce în ce mai rar. Am recomandat expoziţia de fotografie Berlin-Bucharest a lui Iosif Király, de la sub_Cărtureşti şi Galeria Posibilă. M-a bucurat filmul Dacia, dragostea mea al lui Ştefan Constantinescu. Dar, dincolo de aceste momente frumoase rătăcite într-un noian de lucruri şi însemne indiferente şi cărora le răspund cu indiferenţă, am descoperit convorbirile cu oameni şi purul fapt de a rosti. Ele s-au instalat pe noua hartă a emoţiilor personale. Am învăţat să întreb. Am învăţat să tac şi să ascult. Altădată, din teamă, mă chinuiam să umplu în neştire golul de linişte. Nu mai fac aşa. Ascult, reascult, transcriu, nu scriu forţat.

Pe artista şi cineasta Hito Steyerl, am cunoscut-o la Berlin în octombrie. Era un fel de "erou" personal. Văzusem filmul lui Wim Wenders Wings of Desire, şi ştiam că lucrase cu Wim la cîteva film. Ştiam că este şi un foarte bun teoretician al artei. În 1998 a realizat filmul Die Leere Mitte / Centrul gol. Un film documentar ce a creat numeroase controverse, o analiză a zonei Potsdamer Platz din Berlin. Acel No man's land în perioada comunistă, devenit aproape peste noapte simbolul capitalismului occidental. Înainte - un loc al nimănui, unde se întîlneau cele două Berlinuri, de Est şi Vest. Un spaţiu cu o istorie interesantă în contextul istoriei Berlinului postcomunist. Un loc azi - centru al afacerilor, nou Wall Street al Europei. Discuţia cu Hito a durat puţin, nu din cauza unei epuizări a unui timp alocat iniţial, ci fiindcă alături era fetiţa ei de patru ani, care ar fi vrut să se joace... Discuţia reascultată mi-am dorit-o transcrisă. Pentru tot ceea ce aduce ea în discuţie.

Daria Ghiu: Unde eraţi pe 9 noiembrie 1989, atunci cînd a căzut Zidul Berlinului?
Hito Steyerl: Eram în Tokio, lucram alături de Wim Wenders pentru un film intitulat Bis ans Ende der Welt / Pînă la capătul lumii şi nu am ajuns la Berlin mai devreme de primăvara lui 1990. Deci am văzut acele imagini ale Zidului practic la televizor.

D.G.: Cînd v-a venit ideea unui film despre Potsdamer Platz?
H.S.: Practic Wim Wenders m-a trimis cu o cameră video să filmez Zidul căzut. Mi-amintesc că erau multe găuri în zid. Wenders filmase în acel loc, Potsdamer Platz, filmul Wings of Desire. Aşadar am filmat mult atunci, în 1990. Cîţiva ani mai tîrziu, în '94 sau '95, cînd începuse o imensă dezbatere în Berlin despre reconstrucţia Potsdamer Platz, am decis să folosesc tot acel material, cu scopul de a documenta transformările din Potsdamer Platz. Imediat după căderea Zidului, această piaţă devenise un loc total gol, pe-acolo unde înainte trecuse Zidul. Şi asta se întîmpla chiar în mijlocul oraşului. Graniţele celor două Berlinuri trecuseră pe acolo, prin centrul oraşului. Bineînţeles că, după căderea Zidului, această zonă s-a privatizat rapid, corporaţii internaţionale s-au instalat aici. Aşadar, am filmat practic părţi din acest proces.

D.G.: Cît timp aţi lucrat la acest proiect?
H.S.: Timp de 8 ani. Totul începe în 1990, atunci cînd încă mai puteai găsi persoane care ocupau abuziv acest cîmp, spaţiul gol dintre ziduri, îl squatau, îl cereau ca loc al lor, în care să locuiască, dar bineînţeles că doi ani mai tîrziu au început construcţiile îm Potsdamer Platz, iar ei au trebuit să plece. Filmul se opreşte puţin înainte ca primele noi clădiri construite să fie inaugurate, deci practic documentează procesul în sine, pentru că aceste imobile noi vor fi acolo pentru următorii cel puţin 200 de ani, dar partea despre "cum arăta înainte" - e un moment istoric care acum s-a dus.

D.G.: Cum arăta Potsdamer Platz înainte să devină ce este acum: un centru de afaceri şi centru comercial? De ce era supranumit No man's land, un ţinut al nimănui?
H.S.: Erau de fapt două ziduri acolo şi în tot Berlinul în perioada comunistă. Un zid pentru partea de Est şi unul pentru cea de Vest. Şi nimic între ele. De aceea mi-am şi numit filmul Centrul gol. Era o suprafaţă de 300 de metri total goală în Potsdamer Platz. În timpul perioadei comuniste, exista o mică pajişte, străzi pe care patrulau mereu poliţiştii de frontieră, o lumină puternică în timpul nopţii. Imediat după căderea zidului, locul a devenit un tărîm al nimănui, iarbă şi plante crescute sălbatic, pînă cînd construcţiile au fost demarate.

D.G.: Ce oameni aţi întîlnit în acest No man's land în primii ani?
H.S.: Erau persoane care squatau acel loc, fîşia morţii, aşa cum a fost supranumită zona dintre cele ziduri, şi îşi propuseseră să întemeieze o republică socialistă, o republică liberă, care să nu aparţină nici estului, nici vestului. Apoi, imediat după căderea Zidului plutea în aer o atmosferă supărătoare, hipernaţionalistă împotriva imigranţilor, a străinilor.

D.G.: Nu a fost complicat pentru dumneavoastră să filmaţi construcţiile în toţi acei ani la Potsdamer Platz?
H.S.: Nu am cerut niciodată permisiunea, am mers mereu cu o cameră foarte mică, de turist, aşa că aveam acces ca orice alt turist. Am filmat numeroase demonstraţii, de exemplu cea a Uniunii Muncitorilor din Construcţii, care suspectau existenţa unui număr mare de muncitori imigranţi care lucrau ilegal. Am asistat, de altfel, la numeroase conflicte între muncitori.

D.G.: Cînd v-aţi decis să opriţi filmările şi să puneţi punct documentarului?
H.S.: Cred că e important să te opreşti înainte ca toate lucrurile să fie puse la locul lor. Interesantă a fost perioada de tranziţie, nu rezultatul - acela e evident. În 1998 - a avut loc inaugurarea sediului central al Chrysler Benz.

D.G.: De ce un film documentar despre Potsdamer Platz? De ce tocmai această zonă?
H.S.: Cred că a fost locul în care procesul tranziţiei germane a fost cel mai evident. În timpul perioadei comuniste, această zonă reprezenta o margine, o limită, iar acum ea se transforma sub ochii mei într-un nou centru. Transformarea a fost una radicală: de la o zonă extrem de marginală la o zonă extrem de centrală, într-o perioadă scurtă de timp.

D.G.: Iar acum este o zonă foarte bogată. A marilor companii: de la Daimler-AG la Sony Center, cu nume de arhitecţi celebri, Renzo Piano sau Helmut Jahn. Nu e oare Potsdamer Platz o zonă a paradoxurilor?
H.S.: Dacă e să studiem istoria acestei zone, vom afla că ea a funcţionat în ultimii 250 de ani ca o maşină de graniţă. Înaintea Războiului Rece, această zona făcea distincţia între o clasă înaltă şi o clasă mijlocie. Nu era est versus vest, dar marca o diferenţă între clasele sociale. Deci acest proces e vechi şi acum s-a întors cu forţe proaspete.

D.G.: Cum vi se pare locul acum?
H.S.: Destul de prostesc. Nu mă deranjează. Pentru mine e ca un shopping mall de la o periferie de oraş, care, din greşeală, a nimerit în centru... E un loc foarte inofensiv (rîde)...

D.G.: Şi e cumva în continuare un fel de No man's land? Un loc fără personalitate?
H.S.: Da, nu are personalitate.

D.G.: Ce impact a avut filmul dvs.?
H.S.: Pentru mult timp a fost foarte contestat. De fiecare dată cînd aveau loc vizionări, primeam răspunsuri tăioase şi furioase. Pentru că în timpul anilor '90 a existat această imposibilitate de a critica orice aspect legat de reunificarea germană. Deci ideea generală era că tot ceea ce se făcea la Potsdamer Platz era minunat, perfect. De aceea să vorbeşti şi să pui accentul pe violenţele împotriva imigranţilor nu era un lucru dorit. De aici răspunsurile violente.

D.G.: Aţi mai lucrat apoi în alte proiecte, să le spunem aşa, politice?
H.S.: Da, chiar după ce am terminat acest film, Die Leere Mitte, am lucrat la o serie despre o cronologie a rasismului şi a antisemitismului. Dup cîţiva ani a trebuit să mă opresc. Devenea totul atît de deprimant şi era un proces fără sfîrşit.

Cîteva fotografii ale Potsdamer Platz-ului actual aici.



(Tot Potsdamer Platz, Crăciun, 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Nu dispera! Aici nu e decit Pestera!
    Bogdan Ghiu [membru], 04.12.2009, 21:45

    Draga Daria, din fericire Romania e o tara mica, o exceptie neinsemnata, iar Bucurestiul nu este o metropola: nici nu conteaza.

    De ce "din fericire"? Pentru ca nu aceasta e regula lumii. Nu trebuie sa iei, deci, lipsa de arta, lipsa de pasiune, lipsa de viata, de entuziasm, de proiecte de aici drept regula, caci nu e. Bucurestiul este si va fi un colt amarit si neinsemnat, ranchiunos si resentimentar, dominat de nihilism si fantasme, de pasiuni marunte si de lipsa de anvergura, in care viata viermuieste, dar nu se dezvolta. Nu vom avea niciodata deschidere la niciun ocean, in ciuda unora care incearca sa aduca oceanul pina aici, taind estuare de-a lungul impolacabilelor placi continentale.

    Nu confunda, deci, Romania cu lumea, caci gresesti: o e eroare de perspectiva. Realitatea nu este aici si nu este asta. Nu ceda unei erori de perceptie.

    Aici este Pestera, mitul facut sa devina realitate.

    Asa cum ti-am scris si pe o carte pe care ti-am dedicat-o: CURAJ!

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dan Perjovschi S.A.* (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Pentru un muzeu al fotografiei în România (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cvartet pentru o lavalieră, din stradă (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Radioul e spaţiu public (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Bucureşti-Berlin după 20 de ani (4.9/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Atelier grafic
Sageata Déjà vu
Sageata Poveşti pentru ceilalţi


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer