Multe cărţi se scriu ca urmare a unor absenţe

Ioana Bâldea: Începutul unui interviu poate pune la fel de multe probleme ca prima propoziţie dintr-un text. Aveţi vreodată senzaţia că a fi un scriitor de succes înseamnă că oamenii vor încerca întotdeauna să-şi scrie propria versiune a poveştii tale? Altfel spus, când devii un autor cunoscut, devii şi o poveste?
J.S.F.: Cred că da, dar asta ar presupune ca oamenilor să le pese mai mult decât le pasă de fapt. Părerea mea este că literatura sau, dacă vrei, lumea celor care scriu şi a celor care citesc e una foarte, foarte mică. De multe ori ne place să o vedem mai mare decât e, sau mai importantă, din punct de vedere cultural. Realitatea este că şi Salman Rushdie, şi Toni Morrison se pot plimba nestingheriţi pe străzile New York-ului, presupusa capitală culturală a lumi, fără să fie recunoscuţi. Cred că e o greşeală să-ţi imaginezi că lumea chiar se preocupă prea mult de literatură. Acestea fiind zise, la fel de adevărat este că experienţa mea de cititor m-a învăţat că nu poţi să te bucuri pe deplin de lectura unei cărţi fără să ştii câte ceva şi despre autor. Nu degeaba se pune poza lui pe coperta a patra a cărţii! Identitatea lui nu ar trebui să fie relevantă pentru literatura pe care o scrie, dar ea se adresează unui impuls căruia oamenii nu îi pot rezista.

I.B.: Îmi aduc aminte că înainte de a vă fi citit cărţile am dat peste un articol despre Totul este iluminat în care se spunea că "după această carte, nimic nu va mai fi vreodată la fel". Şi totuşi, când vorbiţi despre scris, spuneţi, de obicei, că, înainte de a o fi întâlnit pe Joyce Carol Oates, care v-a încurajat în acest sens, nu v-aţi fi gândit niciodată să faceţi din scris o carieră.
J.S.F.: Cazul meu e unul ciudat. Am ajuns să fac ceva ce nu-mi propusesem neapărat, ca urmare a unei serii de accidente, de întâmplări. Faptul că am devenit scriitor a fost... ca un câştig neaşteptat la loterie. Nu visasem să fac aşa ceva. Nu eram un cititor împătimit, în prima tinereţe. Poate tocmai de aceea... nu că aş fi mai relaxat ca alţi scriitori, dar îmi doresc, poate, mai mult, să fac lucruri care să iasă din tipare. Nu mă interesează regulile.

I.B.: Aţi călătorit în Ucraina, ceea ce este, în sine, o aventură. Aţi ales, însă, să vă complicaţi şi mai mult existenţa, angajându-vă într-o aventură şi mai importantă. Ea a început cu "Numele meu este Aleksandr Perchov..."
J.S.F.: Am călătorit în Europa de Est fără nicio intenţie de a scrie un roman. Este exact situaţia de care vă vorbeam mai devreme - o serie de întâmplări nefericite au avut un inexplicabil rezultat pozitiv. Am vrut să merg în Ucraina pentru că speram să găsesc ceva acolo. Speram să îmi găsesc... familia. Nu am găsit absolut nimic. Nu am găsit nici măcar un indiciu. Nimicul acela, absenţa aceea era atât de dureroasă... ca un gol interior care trebuie umplut cu ceva. Aşa s-a născut romanul meu. Dacă aş fi găsit ceea ce căutam, e foarte probabil că nu aş fi scris niciodată o carte.

I.B.: În Totul este iluminat v-aţi folosit identitatea ca material ficţional. Cât din Jonathan Safran Foer este în Jonathan Safran Foer, personajul?
J.S.F.: Depinde la care Jonathan Safran Foer te referi. E o întrebare complicată. Jonathan Safran Foer, cel care a scris cartea? Sunt vreo zece ani de-atunci - o treime din viaţa mea. Jonathan Safran Foer, cel cu care vorbeşti acum? Jonathan Safran Foer, personajul pe care mi l-am imaginat eu? Jonathan Safran Foer, personajul pe care mi l-aş imagina acum, sau cel pe care ţi-l imaginezi tu, poate? Nu încerc să fac pe nebunul - dar... chiar e greu de răspuns. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai greu. Totul se schimbă.

I.B.: Ambele romane pe care le-aţi scris sunt polifonice şi fiecare voce îşi spune povestea sau spune o parte a poveştii într-o manieră proprie. În filmul lui Liev Schreiber după Totul este iluminat, unele din aceste voci au fost reduse la tăcere. Ce reacţie a avut?
J.S.F.: Nu e... ce aş fi făcut eu, dar la fel de adevărat este că, probabil, eu nu aş fi făcut filmul deloc. Presupun că mă bucur că el a făcut-o. E un film interesant de văzut, pentru mine. Am regretat multe dintre schimbări, dar bineînţeles că m-am aşteptat la asta. În fond, eu am scris cartea aşa cum am scris-o pentru că acela mi s-a părut a fi unicul mod în care ea putea fi scrisă. E o relaţie complicată, alta decât cea pe care ar avea-o un spectator neimplicat.

I.B.: E ca şi cum ţi-ai trimite copilul la şcoală?
J.S.F.: E... şi mai ciudat! E ca şi cum altcineva se dă drept tu.

I.B.: Scrieţi despre pierdere, despre traumă, într-o manieră foarte specială, în care se întâlnesc umorul şi oroarea, visul şi realitatea, realitatea istorică şi efortul foarte personal al personajelor de a înţelege realitatea. Mi se pare că scrieţi o literatură a căutărilor. Cum aţi defini obiectul lor?
J.S.F.: Oh, Doamne!... cred că era mai bine dacă v-ar fi putut răspunde altcineva la întrebarea asta. Cum numai eu sunt disponibil, la ora actuală, am să vă spun că... tema căutării e una cu tradiţie serioasă, peste tot în lume. În cele mai multe cazuri, căutăm ceva foarte personal. Ne căutăm pe noi. Ne căutăm identitatea.

I.B.: Vă place să vă recitiţi?
J.S.F.: Nu. Încerc să nu fac asta niciodată.

I.B.: Mie mi s-a părut că unul din elementele subliminale din Totul este iluminat e sunetul, e muzica, până la urmă. Există un motiv care se repetă, există un fond sonor constant - fie că e râul, sau războiul, sau lătratul lui Sammy Davis Jr. Jr. Extrem de tare şi incredibil de aproape, în schimb, e o carte eminamente vizuală, care experimentează mult cu imaginea: cu desene, cu fotografii, cu tot felul de elemente grafice. Aţi vrut ca acela care o citeşte să experimenteze, la rândul lui, povestea, să o perceapă inclusiv senzorial?
J.S.F.: Da, exact asta a fost intenţia mea. Îmi place ideea cărţii care nu e un simplu moft intelectual. Cred în cărţile care creează... un fel de mediu, în jurul lor. Nu e doar ca şi cum te-ai uita la un tablou, ci ca şi cum ai fi într-un muzeu. Lectura ar trebui să fie ca un spaţiu pe care îl parcurgi folosindu-ţi simţurile cât mai mult cu putinţă.

I.B.: În Totul este iluminat vorbiţi, la un moment dat, despre un al şaselea simţ, memoria. În Extrem de tare şi incredibil de aproape, una din amintirile favorite ale lui Oskar, cu privire la tatăl lui, este amintirea unei poveşti despre un al şaselea district al New York-ulu, care a dispărut... E ca şi cum aţi vorbi despre un fel de Camelot, despre un continent al geografiei noastre interioare de a cărui dispariţie ne temem constant - legătura cu trecutul.
J.S.F.: Nu se întâmplă aşa în orice carte scrisă vreodată? Cred că aceste două cărţi ale mele îşi revendică, explicit, ceva din trecut, într-o manieră imposibilă. Ele deplâng hiperactivitatea imaginaţiei noastre care, câteodată, devorează, pur şi simplu, realitatea. Vorbesc despre tensiunea dintre imaginaţie şi realitate. Poate că e din cauza istoriei familiei mele, a lucrurilor pierdute, poate că de vină este religia în care am fost crescut, poate contextul cultural al Coastei de Est a Statelor Unite. N-aş putea spune că sunt sigur.

I.B.: A fost greu să scrieţi din postura unui copil de 9 ani, chiar dacă e vorba despre un copil atât de inteligent şi de sensibil ca Oskar.
J.S.F.: Oskar nu e un copil de 9 ani. E... o idee. Nu e un personaj credibil. N-am încercat să-l fac credibil. A fost greu, din multe puncte de vedere, dar a existat şi o privinţă în care mi-a fost uşor. Nu simt nevoia să-mi asum responsabilităţi istorice, să scriu despre lucruri exact cum s-au petrecut ele, cu integritate jurnalistică.

I.B.: Şi prima dumneavoastră carte are un dezastru ca punct de pornire. Holocaustul încă îşi face foarte puternic simţită prezenţa în contemporaneitate, dar, în al doilea roman, v-aţi ales ca background atacurile de la 11 septembrie. Nu e mai greu să scrii despre o tragedie care, cronologic vorbind, e mai aproape de prezent?
J.S.F.: Este. Practic, sentimentele puternice cu privire la o tragedie nu dispar, niciodată. Cu timpul, devin chiar mai radicale, e mai puţin probabil ca ele să se schimbe substanţial. Când tragedia e mai aproape, lucrurile încă se pot schimba, percepţia încă nu e solidă, aşa că e periculos să tratezi o asemenea temă. Propriile mele sentimente sunt, însă, aceleaşi. Nu-mi fac probleme decât în legătură cu sentimentele mele. Cartea e expresia a cine sunt eu.

I.B.: Întrebarea pe care i-o adresează lui Oskar psihologul lui: "Poate cineva să simtă prea mult?" e cumva simbolică pentru întreaga construcţie? Cartea este, până la urmă, o invitaţie la a vedea, la a simţi, la a pronunţa ceea ce este de nepronunţat şi la a-ţi imagina inimaginabilul.
J.S.F.: Ai dreptate. Imaginaţia lui poate părea flamboiantă, dar ea nu e decât un microcosmos al imaginaţiei unui artist, de exemplu. Nici imaginaţia unei ţări întregi nu ar fi suficientă pentru a putea exprima un asemenea dezastru.

I.B.: Familia e un element foarte important în literatura dumneavoastră, ca şi relaţiile dintre membrii ei care pot fi puternice, ciudate sau absente. Absenţa, în sine, e un personaj?
J.S.F.: Eu aşa sper. Personajele absente mi se par a fi unele dintre cele mai importante. Bunici absenţi, eroi absenţi... Eu cred că multe cărţi se scriu tocmai ca urmare a unor absenţe.

I.B.: Au existat reacţii puternice la ambele cărţi. Şi pozitive, şi negative. Cum vă descurcaţi cu atâta opinie? Vă influenţează sau o ignoraţi, pur şi simplu?
J.S.F.:: Nu o ignor programatic! Pur şi simplu... nu o caut. Nu petrec prea mult timp pe net - poate că, pur şi simplu, nu sunt un tip foarte curios. Nu cred că mă influenţează deloc.

I.B.: Sunteţi căsătorit cu o altă autoare contemporană importantă - Nicole Krauss. Cum e să scrii şi să fii căsătorit cu cineva care scrie?
J.S.F.:... nu am mai fost căsătorit cu nimeni altcineva, aşa că nu am termen de comparaţie. E greu de spus. Din anumite puncte de vedere e... grozav! Din altele e greu... E ceea ce am eu. Din fericire pentru mine, nu aş schimba situaţia!

I.B.: Am urmărit recent o înregistrare video în care vorbeaţi despre cât e de greu, ca vegetarian, să călătoreşti în Ucraina. În alte contexte, mai generale, însă, e dificil?
J.S.F.:. Nu, nu e dificil absolut deloc. Se întâmplă să mai ajungi şi în locuri în care nu prea ai opţiuni, dar... nu, aproape niciodată nu ajunge să fie mult prea dificil.

I.B.: Următoarea dumneavoastră carte de non-ficţiune vorbeşte tocmai despre ce înseamnă să fii vegetarian. De ce v-a incitat subiectul?
J.S.F.: M-am hotărât că vreau să scriu despre asta când primul nostru copil era pe punctul de a se naşte şi mi-am dat seama că va trebui să iau o decizie în numele lui. Când eşti vegetarian, aparţii, în mod automat, unei minorităţi şi orice poziţie minoritară îţi poate crea neplăceri, te poate pune în situaţii ciudate... Am vrut să mă gândesc bine, cât puteam eu să mă gândesc de bine la ceva. Am studiat problema vreo doi ani şi, în tot acest timp, mi-am luat notiţe - m-am trezit scriind despre ea!

I.B.: Am recitit de curând My Life as a Dog, un articol despre câinele dumneavoastră, George şi dimineţile pe care le petreceţi împreună, în afara limbii. Există o asemenea relaţie, în afara limbii, a comunicării verbale, în ambele romane pe care le-aţi scris.
J.S.F.: Limba e materialul principal al unui scriitor. Face parte din jobul lui şi, normal, la un moment dat eşti atras de limitele ei, de situaţiile în care verbul nu mai funcţionează. De aceea am spus că absenţele sunt generatoare de sens. Şi tăcerea e tot un fel de absenţă.

I.B.: Cei care vă caută pe... wikipedia, de exemplu, află că sunteţi "unul dintre cei mai controversaţi autori ai ultimilor zece ani". E un compliment?
J.S.F.:... sau cel puţin află că există cineva care a spus asta despre mine! Afli tot felul de lucruri de pe net... Mi se pare un compliment enorm! Ideea nu e să fii admirat, ci să ai impact. E mult mai bine să te urască, efectiv, cineva, decât să treci relativ neobservat. Ştii cum se spune - între un sărut şi o lovitură de pumn, aleg sărutul, dar între o lovitură de pumn şi nimic, aleg lovitura!

I.B.: Extrem de tânăr şi incredibil de talentat. E un titlu din Washington Post. A apărut imediat după ce aţi publicat al doilea roman. E extrem de flatant, îmi imaginez că poate induce şi o oarecare presiune... Cum e să fii copilul precoce şi teribil al literaturii americane contemporane? Cum vă simţiţi în pielea dumneavoastră?
J.S.F.: Nu... aşa. Sunt frustrat, foarte conştient de fiecare mişcare pe care o fac. Totul îmi vine mai greu. E o luptă continuă.