| I'm not insane - my mother had me tested. |
Ordinea este importantă pentru Sheldon, un bărbat de 30 de ani care şi-a păstrat toate idiosincraziile* din copilărie. Şi ordinea se reflectă în multe lucruri, de la faptul că îşi aranjează cerealele în funcţie de conţinutul de fibre la cel că stă mereu în acelaşi loc pe canapea. Ordinea are şi aspecte mai subtile, cum ar fi să spui întotdeauna adevărul şi să-ţi exprimi opiniile, indiferent de efectul pe care îl vor avea asupra celor din jur, sau să înţelegi numai sensul propriu al unui enunţ, pentru că cel figurat, oricât de evident, implică speculaţie şi, prin urmare, dezordine în gânduri. Aşa că este opac la orice formă de ironie sau sarcasm. Nu în ultimul rând, ordine înseamnă ipohondrie, pentru că sănătatea trebuie menţinută, şi evitarea tuturor drogurilor şi excitantelor. Ceea ce îl face, în trei dăţi când i se administrează fără voia sa alcool, valium şi cafea, să cânte voios la pian, să se prelingă fericit pe un fotoliu şi să se îmbrace în costumul de Flash (un erou de comics) la 9 dimineaţa. Ceva ce Spock, eroul lui, ar dezaproba cu siguranţă.
Nu poate fi uşor să fii prieten cu cineva care vrea ca lucrurile să fie mereu cum zice el. Prietenii lui Sheldon înghit toate replicile lui jignitoare - despre relaţiile sortite eşecului, despre proiectele sortite eşecului, despre orice fel în care îi sunt inferiori - şi îi suportă toate lăudăroşeniile - despre coeficientul lui de inteligenţă, despre precocitatea lui, despre pretenţiile lui la Premiul Nobel - cu amuzament. Îi tolerează toate stângăciile pentru că ştiu că nu sunt mânate de niciun fel de răutate, ci numai de un impuls irezistibil de a comunica nişte concluzii logice. Şi, desigur, pentru că îi venerează inteligenţa şi puterea de abstractizare. Într-o lume de geeks, el este geek-ul suprem.
Tocilarii au fost mereu ciuca bătăilor în toate filmele şi serialele. Chiar şi în Freaks and Geeks, cel mai bun serial care a existat vreodată**, tocilarii erau mereu victimele lumii exterioare şi erau definiţi nu atât de faptul că erau buni la şcoală, jucau boardgames şi nu aveau niciun fel de rezistenţă fizică la efort, cât de felul în care se reflectau în lumea din jurul lor. În The Big Bang Theory, un serial care nu promitea prea mult la început - despre patru cercetători care joacă The Age of Conan şi vorbesc romulană, serios? - tocilarii au primit o aură de eroi pentru că îi vedem exclusiv în lumea lor în care factorul cool e determinat de inteligenţă şi succes profesional. Singura persoană din exterior, vecina Penny, perspectiva comică a serialului, nu este un pericol pentru statutul lor pentru că, datorită firii ei oneste, nu îi judecă şi nu îi desconsideră, ci îi acceptă aşa cum sunt. Cu micile neînţelegeri inerente.
Penny interacţionează diferit cu fiecare dintre cei patru fizicieni. Pe Howard, care e un fel de iepuraş în călduri care o dezbracă din priviri, îl pune la punct, uneori chiar fizic. Pe seama lui Rajesh, care este timid şi nu poate să vorbească în faţa femeilor, se distrează să îl tachineze până când îi amuţeşte şi muţenia. Cu Leonard, cel care o aduce în gaşcă pentru că se îndrăgosteşte iremediabil de ea, are suişuri şi coborâşuri care ar putea să se concretizeze într-o relaţie sentimentală. Cea mai spectaculoasă şi mai emoţionantă este cea cu Sheldon, care o priveşte ca pe o intruziune în schema atât de clară a zilelor lui. Deşi par firi complet opuse - el antisocial, ea prietenoasă; el ordonat, ea dezordonată; el logic, ea sentimentală şi superstiţioasă - se regăsesc pe aceeaşi lungime de undă la niveluri mai profunde, precum cel al onestităţii şi al bunelor intenţii care le guvernează comportamentul. Penny înţelege cel mai bine cum funcţionează Sheldon şi de aceea este singura care reuşeşte să determine o schimbare în bine în el. Ştie cum să îl scurt-circuiteze. Efectul ei este cel mai bine redat în acest episod despre Crăciun, care m-a emoţionat cum rar poate un sitcom să o facă:
Sheldon îmi aminteşte, prin stângăciile şi naivitatea lui socială, de Mr. Bean. Au aceeaşi uimire în ochi când lumea nu le înţelege reacţiile. Rădăcina personajul este însă mai adâncă de atât. Prin starea de conservare în care şi-a pus dezvoltarea emoţională, prin asexualitatea lui (e complet dezinteresat de femei, bărbaţi sau orice alte specii), prin eforturile pe care le face pentru a-şi păstra intacte reperele copilăriei, Sheldon este varianta de azi a lui Peter Pan. Un suflet de copil într-o minte sclipitoare.
*) Idiosincraziile lui Sheldon sunt tipice pentru sindromul Asperger, o formă de autism care implică relaţii sociale dificile şi dependenţa de comportament repetitiv. Dar acest aspect nu este niciodată menţionat în serial. Mai mult, faptul că Sheldon spune de câteva ori I'm not insane - my mother had me tested, precum şi câteva dezvăluiri recente despre copilăria sa dificilă cu o mamă bigotă şi un tată alcoolic care se certau tot timpul sunt indicii că personajul nu a fost gândit ca fiind afectat de Asperger, ci că există o explicaţie comportamentală la toate particularităţile lui.
**) Zic eu.