Noi, ceilalţi

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

0

Noi, ceilalţi, pe acest drum negru din Masai Mara şi, în beţia oboselii, o maşină de teren nemişcată. Un ghepard gâfâind s-a întins aici ca să aştepte noaptea care nu va mai întârzia mult, să aştepte fără memorie întunericul prieten în care murmură promisiuni de vânători nebune şi mute. Târâşul în bătaia vântului, imperceptibil, apoi saltul terifiant şi oasele lungi care trosnesc, iar pe limba trandafirie sarea roşie a sângelui. În noaptea ghepardului, cursele intermitente ale antilopelor gnu năpustindu-se nebuneşte într-un neant fără lună. Pe tot parcursul zilei ghizii le-au arătat turiştilor carcase parcă înnegrite de muşte isterice, iar în arborii prizăriţi unde cele mai înţelepte fiare ştiu să-şi adăpostească prăzile pentru a mânca nestingherite, schelete fără cap se leagănă, mişcate de adierea uşoară. Din adâncul nopţilor oarbe la sângele vărsat al animalelor, freamătele uşoare ale unor lungi agonii sunt purtate spre marile acacii. Deocamdată noaptea nu s-a lăsat, ziua e cea care prevalează pe acest drum negru din Masai Mara, ziua este domnia oamenilor, nu cea a gheparzilor culcaţi într-o rână.

Şoferul a oprit motorul Pajero-ului pentru a-şi lăsa clienţii să contemple animalul. Aceştia par dezamăgiţi mai întâi. Nu-şi cred ochilor. În cărţile copilăriei lor, pe vinietele oferite de industria ciocolatei, în arenele de nisip ale circurilor itinerante şi chiar în grădinile zoologice, ghepardul părea autentic, mai feroce, mai trufaş. Turiştii îşi închipuiau că vor vedea aici pentru prima dată, o mare felină. Numai că aceasta nu se înfăţişează în toată semeţia ei, ci murdară şi cu blana roasă. Pe scurt, pare despuiată fără muzica pompoasă şi fără ralantiurile splendidelor documentare, fără vocile frumos timbrate care îi leagănă pe telespectatori în căuşul canapelelor. Drept pentru care clienţii Parcului Naţional încep să aibă un fel de bănuială că acesta e de fapt ultimul lor ghepard, iar dacă aprofundează puţin acest gând neplăcut le va fi imposibil să creadă că au văzut un ghepard şi poate că unii dintre ei vor sfârşi prin a înţelege că e cu neputinţă să vadă un ghepard. Oricum, acest gând e categoric prea dezagreabil şi îl alungă făcând fotografii, filmând animalul obosit, iar noi, ceilalţi, care ştim că imaginile orbesc şi mint, noi, care ştim că fie şi numai prin numărul lor ele au uzat lumea, rămânem cu un gust ca de pământ în gură şi am vărsa multe lacrimi, dacă am avea ochi.

Din fericire, toţi ocupanţii Pajero-ului, oprit în iarbă la zece metri de drum, tac. Această linişte e o şansă. Ne înşelam fără doar şi poate fiind atât de pesimişti. Unii înţeleg ce este un ghepard, atât cât îi stă în putinţă omului să înţeleagă ce este un asemenea animal - flancurile lui scofâlcite ca obrajii unui mort, mirosul de fiară adus de boare în căldura serii. Şi cu cât clienţii contemplă mai mult fiara şi cu cât sunt mai pătrunşi de perfecţiunea prezenţei sale, stând în acest vehicul urât mirositor care se răceşte încet în seara ce se lasă, în această cutie de metal ce pârâie din motive obscure, în aceste efluvii mohorâte de plastic şi de benzină, cu atât mai mult această prezenţă îi impresionează şi atunci ar vrea să coboare din maşină, nu ca să se apropie de sălbăticiune, ci ca să se desprindă de solidaritatea lor abjectă cu acest vehicul de-acum obscen, cu acest animal străin, cu acest monstru de ingeniozitate în care sisteme electronice care nu au douăzeci de ani se învecinează cu roata care numără zece mii, cu acest Pajero care, încă de dimineaţă, mânjeşte peisajul şi cu care brăzdează pe toate drumeagurile rezervaţiei făgaşe tot mai periculoase, astfel încât foarte curând trebuie să le ocolească pe cele mai adânci dintre ele, trasând altele noi, deplasând drumurile ca nişte râme oribile şi încăpăţânate puse pe arat pământul fără nici un folos, da, în ruşinea de a fi un om, iluzoria posibilitate de a coborî din maşină, de a înainta spre fiară dispreţuind moartea, dar de bună seamă nimeni nu coboară, nimeni din Europa nu mai dispreţuieşte moartea de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace.

Cu toate astea, au visat să calce pe solul negru şi lutos din Masai Mara, să împartă teritoriul cu ghepardul, şi, pentru câteva minute, n-au fost mai înţelepţi decât antilopele gnu care, ca să meargă să pască după pofta inimii, traversează în fiecare an râul Mara, iar crocodilii ucid sub ochii lor mai multe dintre semenele lor decât vor putea să devoreze; şi chiar dacă în unii ani iarba este îndestulătoare acolo unde se aflau, tihnite, în Tanzania, antilopele traversează râul, iar tropismul imbecil al călătoriilor se menţine în ciuda
bunului-simţ la specia antilopelor gnu, exact ca la cea a oamenilor, chiar dacă fiecare cunoaşte vechea, cumplita şi adevărata poveste a ghepardului care într-o zi a făcut un salt de cinci metri şi a zdrobit faţa unui om înainte de-a fi împuşcat, sau pe cea a altui ghepard dispărând în savană cu braţul cuiva care nu a murit din cauza asta.

Şi în meandrele cele mai reptiliene ale creierului lor turiştii păstrează urma unor goane frenetice şi-a unor terori străvechi, ştiu că nu ar trebui să deschidă geamul, nu-s chiar aşa de siguri că iubesc într-atât ghepardul, încât să dorească a-i sluji drept gnu, ca sărmanul Roy, din cuplul Siegfried şi Roy, care, după şapte ani de fericire neumbrită, e înşfăcat într-o zi de gât şi târât de leul Montecore până în culisele hotelului Mirage, de pe Strip, în Las Vegas şi, pornind de la această întâmplare, au apărut două teze contrare. Una afirmând pur şi simplu că leul, care nu era prost, se întorsese la cultura sa originară, ce constă în esenţă în a mânca antilopele gnu chiar şi când antilopa în cauză este de fapt un biped german fără blană şi magician; că nu se poate aştepta nimic altceva de la un leu decât expresia reflexă a leonitudinii sale intime. Cealaltă pretinzând că Roy doar se împiedicase şi că atunci acel brav Montecore voise să-l ducă la adăpost, apucându-l delicat de ceafă, aşa cum fac toate felinele cu micuţii lor, din păcate neştiind că gâtul unui biped fără blană, magician şi german, nu are nici grăsimea, nici sănătoasa robusteţe pe care-o are cel al unui pui de leu şi, tot din păcate, neştiind că un Homo sapiens sapiens e un mamifer fragil, cel mai fragil dintre toate, foarte neadaptat pentru a supravieţui, devenit tocmai din cauza acestei slăbiciuni cea mai puternică fiinţă din universul terestru. Deci Montecore îi smulsese lui Roy o bucată zdravănă de umăr, cu cele mai bune intenţii ale lumii animale, cât se poate de indiferent la ţipetele bătrânelor doamne cu păr mov aliniate în sală.

Pe urmă, totul luase o întorsătură proastă din cauza agenţilor de securitate ai hotelului Mirage, care nu sunt deloc instruiţi să ţină sub control leii, şi Montecore sfărâmase între dinţi - ca pe-o nucă - craniul dresorului său, care nu avea să mai vorbească şi să meargă niciodată ca înainte, şi oricum e un miracol că ingenioasa chirurgie a oamenilor i-a salvat viaţa, decupându-i cu grijă o treime din cutia craniană care îi comprima în mod periculos creierul şi introducând această relicvă stranie sub o incizie practicată în propriu-i abdomen, pentru a evita reacţii alergice de respingere, în aşteptarea zilelor mai bune când va fi posibilă o asemenea grefă. Cât despre Montecore, acesta fusese cruţat, întrucât, pe toată durata agresiunii, Roy, care îl crescuse el însuşi, strigase să nu i se facă nici un rău, don't harm the cat, apoi intrase în comă şi i se respectase această ultimă dorinţă, chiar dacă accidentul însemna sfârşitul carierei iluştrilor Siegfried şi Roy, căci Siegfried nu avusese nici curajul, nici cinismul de-a continua fără Roy, iar conducătorii hotelului Mirage, care până atunci plătiseră cu bani grei numărul lor unic în lume, nu insistaseră, în ciuda lipsei câştigului zilnic şi a produselor derivate din acest spectacol care trebuie să continue, dar care va fi fără ei de acum înainte. Apoi cuplul se retrăsese la Little Bavaria, în palatul din Nevada, cu cei treizeci şi doi de tigri şi cei cincizeci şi cinci de lei ai săi, printre care bietul Montecore, care de atunci se arătase cât se poate de liniştit, la fel de liniştit ca ghepardul întins, pe la orele cinci ale serii, pe un drum întunecat din Masai Mara, iar noi, ceilalţi, ne gândim uneori la Roy plutind în noaptea cenuşie de după comă.

Pe acest drum întunecat turiştii n-au fost niciodată atât de aproape de-un animal sălbatic şi nici atât de departe de el. Încă din zori au scrutat savana prin cadrul uşii, au căutat s-o închidă în cercul ridicol şi înceţoşat al binoclurilor, s-au aplecat în afară neţinând cont de pericol pentru a cadra, pentru a încadra, pentru a împăia fauna, căci au aparate nemaipomenite şi, în curând, disponibilizate, căci alte modele vor pleca în vacanţă în locul lor, deschid ochii lor rotunzi de puişori de crescătorie turistică, acei ochi în chip atât de glorios apropiaţi de celebrul lor creier cu o cilindree de 1 500 cm3; care stârneşte admiraţia cimpanzeilor lucizi. Cât a fost ziua de lungă o singură dată au putut să se apropie de un animal - o zebră moartă. Leii abandonaseră leşul; în jurul lui, rânduiţi în cercuri, hienele, vulturii şi turiştii, un adevărat congres mondial, cei mai buni specialişti în stârvuri reuniţi astăzi într-un miros de sânge, de rahat şi de maţe sfâşiate de răpitoarele slăbănoage.

Întors în camera sa de hotel din Nairobi, Pierre, care s-a numărat printre clienţii Pajero-ului, deschide la întâmplare un ghid turistic. Află că termenul safari înseamnă călătorie. Aşa încep lucrurile.


1

Câteva zile mai târziu, la sfârşitul lunii mai 2006, Pierre se află la morga centrală din Nairobi. E a doua oară în existenţa lui când îşi vede tatăl. Omul are şaizeci de ani şi e mort, fireşte. Pierre are treizeci şi trei. În mod stupid, această vârstă îl agasează, e cea a lui Hristos: comparaţia i se pare necuviincioasă. Până acum n-a făcut mare lucru cu viaţa sa, a trecut prin ea ca unul dintre acele organisme diafane pe care le ascund marile adâncuri ale oceanelor şi care, plutind în mediul lor şi parcurgându-l cu mişcări domoale şi nedefinite, se hrănesc cu fleacuri, se dedau în chip simplu la activităţile aşteptate de la un membru al clasei de mijloc din ţara sa, care este Franţa, mamă a blazoanelor şi-a
legilor, a drepturilor omului şi-ale consumatorului - distracţii, şcoală, ucenicie, viaţă de larvă de albină bine hrănită, idioată şi demnă de invidie precum cea a unui porc de crescătorie.

Pierre se apropie de masa de marmură pe care a fost aşezat corpul, acoperit până la talie cu un cearşaf albastru deschis. Nu izbuteşte să fie emoţionat. Încearcă, în mod pios, să aibă sentimente filiale, dar fără succes. Ca întotdeauna, curiozitatea e la el mai puternică. În lipsa unui sistem de climatizare, ventilatoare aspectuoase împrăştie efluvii mentolate.

Cadavrul a fost scos dintr-o cameră frigorifică şi e acoperit cu o uşoară peliculă de chiciură care-şi atinge cu încetineală punctul de condensare. Pierre se întreabă dacă e congelat profund sau nu. Se gândeşte la acele romane SF în care indivizi criogenizaţi, culcaţi în cripte speciale, aşteaptă de la o altă lume o a doua viaţă. Lângă el, un funcţionar al morgii plin de tact aşteaptă, cu un aer recules.


2

E primul său mort. Ca fotograf, n-a realizat niciodată fotoreportaje despre războaie, nici despre fapte diverse îngrozitoare. Sigur, cercetători dubioşi au calculat că în ţara sa, între momentul naşterii şi cel al majoratului, tinerii văd mai multe mii de asasinate şi de accidente la televizor, chiar fără a pune la socoteală morţile fictive, şi ştim din sursă sigură că nici o generaţie, din nici o civilizaţie, nu a văzut atâtea. Morga din Nairobi este deci locul în care Pierre e confruntat cu această simplă, redutabilă enigmă: un cadavru nu reprezintă un mort. Şi cum nu a avut legături cu bărbatul ale cărui rămăşiţe pământeşti zac sub ochii săi, cum nu a dispus nici măcar de o fotografie de-a lui, nu poate alimenta acea putere particulară a imaginaţiei care le îngăduie de obicei celor ce l-au cunoscut pe defunct să substituie cadavrului - acestui lucru inert, odios, intolerabil - o amintire oarecare, un gest, o voce, o imagine. Această faţă scofâlcită, cu nările umflate de vată, cu buzele vopsite, cu părul lins prea bine pieptănat, cu barba renăscând: toate astea alcătuiesc cu atât mai puţin un chip, cu cât i s-au închis ochii.

Pierre caută o trăsătură singulară care să poată salva acest cadavru de la anonimatul absolut. Corpul decedatului e uscăţiv, pare atletic, dar asta nu-i de-ajuns. Braţele şi gâtul sunt arse de soare, torsul este livid. Acesta-i un cadavru roşu şi alb. Pierre îşi dă seama că s-a gândit întotdeauna la tatăl său ca la un bărbat tânăr, la vreo treizeci de ani poate. Era vârsta acestui bărbat când s-a născut el, e vârsta sa acum. În sfârşit, reperează cu uşurare, în părul încă negru al mortului, o mică şuviţă albă pornind din vârful craniului. O cunoaşte prea bine; de un an o are şi el. Se agaţă de acest amănunt ca de un semn palpabil al filiaţiei lor.

Între timp, răcoarea din sală i-a accentuat senzaţia de a urina. I se indică toaleta. Pe culoar, când iese, se opreşte în faţa unei oglinzi pătate de muşte şi crăpate, se apleacă în faţă. Îşi spune că tot ce mai rămâne din mort de-acum este această şuviţă şi, pentru prima oară, simte o tristeţe sinceră. Se întoarce în sala de disecţie, îi face semn funcţionarului că a terminat.

Directorul morgii intră, se apropie şi îl întreabă cum doreşte să se procedeze cu corpul. Pierre nu ştie ce răspuns să-i dea. Până acum n-a trebuit niciodată să se gândească la moarte decât ca la o idee generală, obiect al unor reflecţii mai mult sau mai puţin filozofice. Prezenţa acestui corp schimbă totul. Ar fi vrut ca, la vederea lui, să se producă un soi de revelaţie, astfel încât situaţia să-i dicteze ce se cădea să facă cu trupul unui om atât de apropiat lui şi total necunoscut în acelaşi timp. Pentru a-şi disimula stinghereala declară că deocamdată nu a hotărât nimic, că vrea să se consulte cu prieteni de-ai defunctului. Dacă se poate, preferă să mai aştepte. Se poate. Directorul nici măcar nu încearcă să-şi ascundă mulţumirea: asigurările plătesc preţul de închiriere a camerei frigorifice.


3

Compania de asigurări este cea care l-a găsit. Pe 15 mai, Pierre era în laboratorul de pe strada Delambre, o aude pe Pauline de la recepţie spunându-i interlocutorului să aştepte o clipă, vi-l dau imediat, preia apelul stând în picioare în faţa ghişeului, curierii se duc şi vin ca de obicei, vocea din receptor este foarte afectată, la început Pierre nu înţelege nimic din frazele delicate ale conlocutorului său, căci, cu timpul, acestuia a ajuns să-i repugne necesitatea în care îl pune funcţia sa de a le anunţa familiilor, uneori, accidentul fatal survenit unuia dintre membrii lor. Când i se vorbeşte de Michel Figuier, Pierre e cât pe ce să răspundă că-i o greşeală, apoi înţelege, din fericire se corectează şi, în mod politicos, se grăbeşte să spună că abia dacă-l cunoştea pe defunct, iar celălalt, uşurat, sfârşeşte prin a preciza că domnul amintit a decedat săptămâna trecută în Kenya. Defunctul a încheiat o asigurare, iar contractul a fost depus, împreună cu paşaportul său, în seiful ambasadei Franţei în Kenya şi îl desemnează pe Pierre, fiul său, ca beneficiar. Asiguratorului nu i-a fost prea greu să dea de urma lui Pierre. L-a găsit foarte simplu, pe Internet, căci are pagina sa pe site-ul agenţiei de fotografi pentru care lucrează, ca şi ceilalţi colegi ai săi; iar data naşterii indicată acolo corespundea cu cea din arhivele ambasadei din Nairobi referitoare la un copil de sex masculin... şi, cum explicaţiile încâlcite ale asiguratorului nu se mai termină, Pierre nu-l mai ascultă, îi dă numărul său de fix, rugându-l să-l sune acasă.

În linişte, Pierre află că deocamdată corpul nu poate fi repatriat, din motive pe care asiguratorii nu sunt în măsură să le explice în amănunt, dar se pare că moartea lui Michel Figuier face obiectul unei anchete a poliţiei. Pierre trebuie să se intereseze în legătură cu asta la ambasada Franţei din Nairobi. Compania însă prevede ca în asemenea cazuri beneficiarul asigurării să aibă dreptul la transport gratuit până la faţa locului, dacă doreşte, oriunde în lume, pentru a repatria corpul.

În zece minute, Pierre rezolvă treaba cu agenţia: se apropie luna iunie, ar urma să se ocupe de banalităţile vieţii parlamentare, să realizeze portrete de personalităţi, aşa că, din când în când, poate să absenteze.


4

Pierre n-a fost niciodată de neînlocuit, dar începe să-şi facă un nume în domeniul lui. A muncit cu nădejde timp de aproape zece ani ca să obţină acest rezultat. De câteva luni, şi-a dat seama de semnificaţia valorii profesionale atât de greu dobândite.

Că are un talent deosebit este indiscutabil. În fond, nimeni nu priveşte cu adevărat munca sa. Faimoasele aşteptări ale publicului, ale sacrosanctului cititor mediu, ale eternului abonat-tip la o revistă ilustrată, ipoteticul cititor ale cărui mâini sunt invocate în orice împrejurare de directorii redacţiilor pe care le frecventează, toate aceste fiinţe superioare presupuse a poseda, cu privire la identitatea vizuală a mediului său de informare preferat, vederi de o extraordinară sofisticare, tot acest ghiveci comercial nu-i mai ascunde realitatea: fotograful trebuie să-l satisfacă pe cel care e fotografiat, dacă este foarte puternic, în rest trebuie să placă responsabililor cu machetarea ziarelor, să seducă secretarele de redacţie şi să nu atragă prea mulţi curieri furibunzi. Pierre trece drept un bun specialist tocmai pentru că face fotografii pe care le-a văzut deja toată lumea şi care, din această cauză, nu deranjează pe nimeni. E complimentat cu regularitate pentru profesionalismul său - o calitate atât de rară la cei tineri -, dar acum a înţeles totul şi nu l-a cuprins nici o amărăciune, simţindu-se în fond extrem de uşurat, de vreme ce problema talentului său, care l-a tulburat atât de tare în tinereţe, nu se mai pune.

La agenţie nu va fi deloc nevoie de el peste vară pentru că refuză mereu să se deplaseze în sud, unde mulţi dintre confraţii săi caută cu orice preţ să fie trimişi pentru a acoperi mediatic festivaluri de artă lirică, turnee ale unor pianişti sau megaconcerte. Chiar în aceeaşi seară un curier i-a adus un bilet de avion nedatat şi utilizabil în orice moment pe ruta Paris-Bruxelles-Nairobi. Avionul e aproape gol. Pierre petrece ore întregi privind deşertul pe micul ecran din faţa scaunului său şi sare neîncetat de la hartă la imagini. Ar vrea ca toate oraşele şi toate drumurile să fie indicate şi să poată face zoom, ca pe Internet. Apoi, la aeroportul Jomo-Kenyatta e dezamăgit. Nu e cald. O ploicică fină cade pe autostrada care duce spre centrul oraşului, iar pe copacii din scuar, ornamentaţi cu saci de plastic, ibişi hidoşi stau cocoţaţi, în aşteptarea nopţii. La hotel i se înmânează un mesaj de la ambasadă: corpul nu va fi la Nairobi decât peste câteva zile. În faţa hotelului său sunt zece căutători de clienţi care lucrează pentru agenţiile de turism. A doua zi, Pierre se află în Parcul Naţional Masai Mara.


5

În cursul primei săptămâni a făcut toate fotografiile ce se cuvenea a fi făcute pentru a nu-şi ofensa ghidul: aerostate deasupra acaciilor, bălţi cu hipopotami, concilii de vulturi, antilope languroase pe covoare de graminee. Apoi vine ziua ghepardului: după ce emanaţiile motorului şi răsuflarea lui de metal încins s-au împrăştiat, iar vântul şi-a schimbat un pic direcţia, descoperă că ceea ce luase întotdeauna drept mirosul menajeriei şi al tristeţii sale nemărginite îl reprezintă de fapt pe cel al fiarei înseşi. Şoferul său pune în aplicare protocolul foarte strict al savanelor turistice, adică apucă radioemiţătorul şi îşi anunţă tovarăşii despre prezenţa felinei pe un teren relativ degajat. Asta nu se întâmplă frecvent şi, în câteva minute, sunt înconjuraţi de Pajero-uri, Cherokee-uri şi microbuze Toyota decapotabile, ghepardul fiind imortalizat din toate părţile. Pierre priveşte buimăcit această scenă. Ce-i mai rău este că s-ar zice că animalul e obişnuit, nu fuge, iar noi ştim ce înseamnă asta, am vrea să-i şoptim şi lui Pierre, care suferă acum, căci noi ştim că în lumea ghepardului toate astea nu înseamnă nimic, ştim şi că în lumea ghepardului lucrul acesta este cu siguranţă preferabil ororilor din trecut, căci cu o sută de ani în urmă toţi aceşti gură-cască ar fi ţinut în mâini puşti în loc de camere, iar ghepardul costeliv ar fi sfârşit în chip de covoraş în faţa focului dintr-un şemineu, probabil îndurând şi montele domnului cu doamna, în unele seri.

Cu toate astea, în acest ambuteiaj straniu, în fumul albastru al dieselelor, ghepardul începe să tuşească îngrozitor: e o tuse ruptă, împărţită între două tonuri, atacul e răguşit, dar sfârşeşte în acute groteşti, denaturat. Pare o pisică mare, bolnavă şi castrată, şi acum Pierre e pe punctul de a izbucni în lacrimi. Cu un gest obosit i-a cerut să tacă şoferului care îi şoptea shoot, shoot, ascultă strigătul ca şi cum ar trebui să recunoască în el cuvinte nemaiauzite, acest ţipăt e disperarea ghepardului şi parcă expresia perfectă a tristeţii care îl uneşte acum pe animal cu oamenii, cu siluetele chinuite ale marilor acacii şi chiar cu scrijeliturile îngheţate ale norilor de seară. Strigătul fiinţelor fără limbaj atinge fondul lipsit de cuvinte al limbajului oamenilor. Doar ruşinea de a se afla acolo îl scapă pe Pierre de lacrimi, ruşinea care ne separă de hiene şi de vulturi.

În cele din urmă ghepardul se ridică şi dispare în neantul ierburilor înalte fără să dea impresia că le-ar atinge, iar imensul şes Masai Mara s-a închis asupră-i asemenea unei mări. În clipa următoare se lasă noaptea, farurile se aprind, fiecare se întoarce la campamentul său şi copiii îşi fac semne de la un vehicul la altul.


6

După plecarea lui Pierre am rămas singuri în savană, în măsura în care putem fi singuri, căci cifrele vorbesc de la sine: de la începutul timpurilor optzeci de miliarde de morţi, aşa că cele şapte miliarde ale celor ce sunt numiţi vii nu suportă comparaţie. Am mers prin aceste ierburi înalte şi am dormit în aceşti copaci chiar înainte de-a fi existat cuvinte pentru a denumi ierburile, copacii, savana. Ar trebui să se poată descrie cât de ameninţătoare şi de vicleană putea fi lumea fără cuvinte. Oricum, asta nu mai contează acum, ne-am obişnuit, am văzut altele şi mai rele de-a lungul timpului, şi în această noapte a Kenyei veghem asupra morţilor şi a descendenţilor noştri, a triburilor bantu care cândva au plecat spre coastă - sunt vreo două mii două sute de ani de-atunci -, asupra coloniştilor arabi şi-a coloniştilor persani, a nomazilor nilotici, a portughezilor şi chiar a englezilor. Cât despre această ţară, o cunoaştem ca şi când noi am fi făcut-o. Am văzut-o născându-se, deşi nu era frumos: o sală înaltă de şedinţe pusă la dispoziţie de consilierul municipal din Bruxelles, zeci de funcţionari afectaţi; o ploaie mohorâtă ce acoperea orizontul, ambasadorii întruniţi - o conferinţă în plus sau în minus.

În jurul acestei mese se află mari oameni sinceri şi alţii mult mai puţin sinceri. Se discută dezvoltarea Africii. Adică e vorba de exploatarea ei, şi asta nu-i aşa de uşor, după cum se pare. Conferinţa de la Bruxelles, prin susţinătorii săi, îşi pune toată nădejdea - noi privim pe deasupra umerilor lor -, în articolul 3 al rezoluţiei sale: construirea de căi de transport şi în special de căi ferate, pentru a pune capăt oribilei sclavii a transportului cu hamali care este ruşinea naţiunilor civilizate, în subsidiar trenul va trebui să permită accesul la Marele Lac, acel ţinut al abundenţei. Adevărul fiind că în momentul acela doar Germania dispunea de un drum de la coastă până lângă Lacul Victoria, doar Germania putea să jefuiască fantasticele bogăţii ale Ugandei. Aşadar, Anglia îşi propune să construiască o mare cale ferată, nici măcar nu se poate spune că englezii vor să ia cu japca Kenya, întrucât Kenya nu există. De la Mombasa la Lac, englezii visează la un drum de fier traversând fără oprelişti savane inumane pe care se prefac a le crede pustii.

Eram acolo şi când englezii se loveau de bariera muştelor, de toropeala înspăimântătoare a muştelor ţeţe întinzându-şi puterea până la patru sute de kilometri în interiorul teritoriului. Imperiul nu poate face nimic în regatul muştelor, caii negustorilor sunt blocaţi pe coastă, cămilele mor prea repede, iar măgarii şi catârii nu rezistă defel mai bine, nici măcar cei din Cipru. Mai sunt boii care-s destul de robuşti, dar beau prea mult şi deşerturile îi omoară. Aşa că până acum s-a pornit cum se putea, presărând pe drumuri informe hoituri împuţite, căruţele împotmolindu-se în nisip prin deşerturi şi înnămolindu-se prin câmpii. Aici domneşte vechiul blestem al absenţei drumurilor, triburile se deplasează pe jos urmându-şi potecile, au turme de capre, iar avutul lor nu reprezintă mai nimic. În disperare de cauză, conferinţa de la Bruxelles susţine cauza şinelor şi undeva la Londra un oarecare Mackinnon simte o mare bucurie citind ştirea, căci a venit clipa sa, pe care o aşteaptă de zece ani. Vinde parlamentului proiectul său cel mai drag, şi peste ani va exista la Mombasa o frumoasă statuie a lui William Mackinnon, preşedinte al Imperial British East Africa Company - o statuie impunătoare al cărei bronz foarte închis la culoare le va plăcea mult băştinaşilor, îmbătaţi de convingerea că şeful albilor e un negru ca ei, dar le va trebui puţin timp pentru a se dezmetici, căci Mackinnon a dat faliment, dar trenul s-a făcut datorită lui, în faţa noastră mulţimea fantomelor şi mâinile lor rugătoare în noaptea Kenyei, luna pare să stea pe coroana unui copac.


7

În octombrie 1973, Françoise are surpriza de a da de Michel Figuier şezând lângă grilajul Muzeului Naţional al Kenyei, unde lucrează ea. Locuieşte la ea câteva zile, Françoise are o casă mare lângă palatul prezidenţial. El doarme pe un divan, se plimbă puţin, seara coboară amândoi la Norfolk să bea un pahar, el îi pune zeci de întrebări despre Kenya, despre populaţia ei, despre recenta sa Independenţă. Nu pare dispus să-i explice prezenţa lui la Nairobi, iar Françoise nu-l întreabă nimic. Într-o zi el vrea să ştie dacă există în oraş vreun loc pe care albii nu-l frecventează. Ea îi spune, în glumă, Kibera, fiindcă muzunguşii nu hoinăresc niciodată prin bidonville-uri. La momentul acela, Kibera numără printre locuitorii săi doar vreo şase occidentali: câţiva pastori scandinavi şi nişte călugăriţe spaniole. Acolo tocmai a fost pentru a suta oară o răzmeriţă - probleme de expropriere -, deoarece, ca de obicei, nişte dezvoltatori au avut ideea de a recupera terenurile pentru a construi imobile, asta se numeşte reamplasare, evident, între decizie şi construcţie proiectul se schimbă un pic şi cei care au fost expropriaţi n-ar putea să plătească nici măcar costurile de întreţinere în frumosul imobil nou, aşa că se mută acolo membri ai clasei mijlocii, prieteni de-ai prietenilor familiei dezvoltatorului, rubedeniile consilierilor municipali şi ale responsabililor cu urbanismul din sânul partidului unic, iar săracii sunt împinşi ceva mai departe, până când totul va reîncepe, peste zece ani. Françoise îi povesteşte toate astea, apoi discută despre altceva. A doua zi, Michel se duce pe jos în Kibera. Locuitorii bidonville-ului sunt atât de miraţi, încât poate să ajungă destul de departe fără ca măcar a-i da cuiva prin gând să-i adreseze vreo vorbă. Tocmai a traversat un pod peste o cale ferată, când o bandă de puşti se năpusteşte asupra lui. Nu încearcă să opună rezistenţă, iar copiii îl dezbracă de haină, îi întorc pe dos buzunarele, apoi se înfurie fiindcă acest muzungu, care n-are nici măcar un aparat de fotografiat, transportă doar câteva bancnote de mică valoare, exact cât să nu fie omorât pe loc. De ciudă, încep să-l bată, Michel încasează un picior în tâmplă şi îşi pierde cunoştinţa, ei îi iau ceasul şi pantofii.