Cele două Mântulese

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

Din păcate, în fondurile Arhivelor Municipiului Bucureşti se mai regăsesc puţine documente ce îi au ca protagonişti pe boierii Manţi, iar acestea reuşesc deopotrivă să limpezească lucrurile dar şi să adâncească misterul acestei familii - actul de cumpărare al unei moşii din judeţul Saac şi cel de donaţie al aceleiaşi moşii către mănăstirea Stavropoleos.

Aceste firave izvoare istorice, ajutându-ne şi de cele câteva inscripţii tombale rămase la biserica Mântuleasa, au condus la o reconstituire încărcată de ipoteze a istoriei "reale" a boierilor Manţi, un proces dificil, îngreunat de absenţa unui eventual testament al boierului Manta, de orice alte tipuri de acte oficiale care ne-ar fi putut conferi mai multe informaţii legate de evoluţia lucrurilor după moartea acestuia. Întrebările care se pun, judecând prin prisma dovezilor istorice, se leagă totuşi de întâietatea pe care o deţine Maria, sora cupeţului Manta, atât în pisania bisericii, cât şi în documentul de donaţie a uneo moşii aflate în judeţul Saac către biserica Stavropoleos. Totodată, Maria pare să fie cea prezentă în memoria colectivă drept figura cu autoritate dintre cele două femei, în pofida calităţii Stancăi de soţie a defunctului Manta, de văduvă care, conform cu legea vremii, ar fi trebuit să fi devenit cap al familiei şi să dispună de o bună parte din avere după bunul plac, intrând totodată în istoria locului. Reconstituirea exactă a poveştii boierilor Manta este cu siguranţă imposibilă, chiar în ipoteza că s-ar mai descoperi unele documente cu caracter lămuritor, însă ea, aşa cum va fi restituită memoriei generale în cele ce urmează, deconspiră atitudini specifice omului medieval, reconturând tiparul unor întâmplări ilustrative pentru un anumit interval istoric - e vorba aici despre o "istorie reală" în sensul în care Eliade vorbea despre o "geografie reală" care nu coincidea neapărat cu datele imediate ale "realităţii" profane, ci cu cele ale unei mitologii bucureştene: Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942, spune în Jurnal [1]. În acelaşi sens, Eliade vorbeşte şi despre istoria "adevărată" a oraşului, ce se bazează pe geografia sacră deţinută de orice spaţiu natal care, odată explorat, reconfigurează harta acestuia într-o schemă intimă, echivalentă cu un parcurs iniţiatic.

Povestea Manţilor, aşa cum ne este ea înfăţişată de ultimele documente ce se mai păstrează, este cea "adevărată", pentru că ea reprezintă o situaţie generică, un mic episod de viaţă privată ce reflectă întregul zbucium al secolului al XVIII-lea. Manta este, astfel, omul odiseic, călătorul prin excelenţă, aventurier şi dionisiac, labirinticul, iar soţia şi sora sa, cele două ipostaze ale Penelopei, apriga Maria şi calina Stanca, două tipologii feminine de asemenea ilustrative pentru veacul al XVIII-lea, după cum ne-o vor arăta şi celelalte documente cercetate.

În cazul poveştii lui Mantu Cupeţul, vorbim despre o situaţie generală, un eveniment anistoric, o matrice a unor episoade ulterioare: furtul locului în istorie, fie el conştientizat sau nu, consimţit sau nu, confruntarea între două naturi, apolinică şi dionisiacă, resemnată şi războinică, angrenată în mecanismele istoriei sau izolată în "gineceul" său (termenul îi aparţine lui Dan Horia Mazilu). Cine a intrat în memoria colectivă ca "Mântuleasa" ce a dat nume mahalalei şi bisericii, soţia sau sora, de ce sora pare să se afirme ca mâna forte a familiei, de ce acţiunile sale se află în prim-plan şi nu cele ale Stancăi, sunt toate întrebări la care documentul istoric nu mai poate răspunde.

Ionnescu-Gion vorbeşte despre "Mântuleasa" ce a dat numele mahalalei identificând-o cu Stanca, soţia lui Mantu, cea intrată în memoria colectivă drept figura emblematică a istoriei Manţilor, conservată în celebra sintagmă conotativă a zădărniciei: "a lua din gardul Mântulesei": "pe-aicea era livedea precupeţului Mantu, a căruia văduvă, Stanca Mântulesa, încongiurase livedea cu gard de nuiele. Câinii fiind mulţi şi rei în mahala, cine trecea noptea pe acolo rupea nuiele din gard să se apere de câini. Azi aşa, mâine aşa, pene ce nu a mai rămas nici urmă de gard - de unde locuţiunea bucurescenă a luat din gardul Mântulesei, adică a luat de unde nu este nimic" [2]. În identificarea ctitorilor Bisericii Mântuleasa, istoricul aminteşte tot despre Stanca, spunând că după "numele văduvei lui Manta Precupeţul", s-a dat numele atât bisericii, cât şi mahalalei. Gardul caselor unde sta această femeie a ajuns de pomină-n memoria şi-n locuţiunile Bucurescilor sub numele de gardul Mântulesii" [3]. Mai multe informaţii utile se desprind din consemnările lui Ionnescu-Gion, printre care că Stanca Mântuleasa locuia pe strada ce-i poartă numele în nişte case împrejmuite de livezi pe care încerca să le protejeze încercuindu-le cu un gard de nuiele; odată cu moartea lui Mantu, statutul social al Stancăi se schimbă, ea devenind văduvă, deci vulnerabilă în faţa tuturor, a rudelor şi vecinilor, autorităţilor şi a altora interesaţi de averea ei, după cum vom vedea. Gestul înscris în memoria generală, în aparenţă inofensiv şi plin de haz, poartă un substrat simbolic mai adânc, ce atrage atenţia asupra poziţiei în comunitate deţinute de Stanca după moartea soţului: faptul că protagonista sintagmei este Stanca, iar nu Mantu, dovedeşte că acţiunea se petrece după moartea acestuia, şi este clar vorba despre o situare în derizoriu a statutului de proprietară a acesteia. Acum vulnerabilă în faţa membrilor comunităţii, Stanca se regăseşte la bunul lor plac, însăşi proprietatea fiindu-i ameninţată. Gardul construit de aceasta reprezintă o încercare de a-şi apăra bunurile, de a-şi revendica drepturile, mai ales că în epocă curţile caselor nu erau întotdeauna delimitate cu gard sau uluci, după cum am văzut mai sus. Faptul că mahalaua apare încă, într-o catagrafie de la 1752, sub numele de Popa Drăguşin (deci la aproape două decenii de la ctitorirea bisericii) ne face să credem că Stanca a supravieţuit mulţi ani momentului ctitoririi şi morţii lui Mantu, până ce numele său a intrat în conştiinţa generală. Înclinăm să credem că mahalaua îşi ia numele de la cel al Stancăi Mântuleasa, şi nu de la cel al bisericii, aşa cum afirmă, de altfel, şi istoricii - biserica îşi luase, de asemenea, numele de la cel al ctitorei sale. Notorietatea şi caracterul influent al numelui cupeţului Mantu şi, respectiv, al văduvei sale sunt evidente, puţine lăcaşuri de cult luând numele ctitorilor lor (Biserica Kreţulescu, de pildă, dar Kreţuleştii erau boieri de rang înalt, sau Mavrogheni, în cazul acesta ctitorul fiind chiar domnul ţării) - un alt motiv l-ar putea constitui implicarea în viaţa obştească, dar şi ecleziastică.

O a doua informaţie utilă demersului nostru este legată de ctitorirea bisericii: Biserica Mântuleasa, spune istoricul, "e zidită la 1732 de Manta Precupeţul şi de Stanca, soţia sa". Puţin probabil să fie vorba despre o greşeală a istoricului, deşi pisania bisericii arată ca aceasta a fost ridicată "din temelie", spre a nu se lăsa loc de eventuale interpretări, de Maria, sora lui Mantu cupeţul şi de Stanca, soţia sa. Cel mai probabil intenţia boierului Manta a fost să finanţeze ridicarea acestei biserici, împreună cu soţia sa, întru mântuirea sufletelor lor, iar în anul târnosirii sale nu mai era în viaţă, locul său în pisanie fiind luat de... jupâneasa Maria, sora sa. Un amănunt esenţial ni-l furnizează G. Costescu: Biserica Mântuleasa s-a ridicat, susţine istoricul, pe locurile de zestre ale soţiei Hagiului Manta cum şi pe cele din jurul mitohului mânăstirei Căldăruşanilor. Cu atât mai mult ne întrebăm de ce, dacă biserica e înălţată tocmai pe pământul de zestre al Stancăi, ea rămâne în umbra cumnatei sale, fiind trecută a doua în pisania bisericii.

Cu ajutorul celor câteva izvoare istorice descoperite putem schiţa în linii generale povestea, pe care numai imaginaţia o mai poate umple astăzi în întregime, lansând numai o sumă de ipoteze ce nu-şi pot găsi răspuns cu certitudine - şi în acest sens fundamentale sunt actele de cumpărare, respectiv donaţie a moşiei Manţilor de la Inoteşti.

Într-un document păstrat de arhivele Municipiului Bucureşti aflăm care au fost termenii vânzării moşiei deţinute de Manţi la Inoteşti, judeţul Saac:

Adecă eu Mihai fiul lui Tănase logofăt Cioceanul dat-am zapisul meu ca să fie de bună credinţă la mîna Dlui jupânului Manti cupeţul şi jupânului Mihai fratele dumisale, precum să se ştie că având eu o moşie rămasă de la părinţi mei care moşie e în hotarul Inoteştilor din jud. Saac. Din totul hotarului acelei moşii după cum scrie în hrisovul răposatului Matei voievod şi o dovedeşte şi cartea dumnealor boierilor caimacami care m-au judecat acum în zilele domnului nostru Ioan voievod cu Efrim fiul lui Fronie cupeţ ot Zănoaga şi mi s-au ales ca să stăpânesc din totul hotarul Inoteştilor, moşia pe jumătate. Deci eu din bunăvoia mea şi nesilit de nimenea trebuindu-mi bani am vândut dumnealor din partea mea două sute de stânjeni şi am tocmit stânjenul pe P 50 de taleri plini deci după tocmeala noastră am luat aceşti bani toţi deplini în mâinile mele R taleri ca de acum înainte să aibă a stăpâni dumnealor şi oricine s-ar trage din dumnealor cu bună pace. Şi pentru mai adevărată credinţă am iscăli în jos şi am pus şi pecetea ca să se crează.
Eu Mihai sin Tănase Cioceanul [4]

Documentul e datat 12 noiembrie 1718 şi e semnat de Mihai, fiul lui Tănase Cioceanul şi adeverit şi de fraţii acestuia. Aspectul interesant este că sora celor doi, Maria, nu apare în actul de cumpărare. Ea apare în schimb în cel de donaţie, după cum vom vedea, ceea ce înseamnă că nu fusese proprietara directă a acestei moşii, ci doar beneficiară în urma dispoziţiilor testamentare ale lui Manta, dacă acestea au existat, ori moştenitoarea lui pe linie de familie. Cu atât mai mult ne întrebăm de ce ea este titulară în documentul de donaţie, când prin moartea Mantei întâietate ar fi trebuit să aibă Stanca, soţia defunctului, ca rudă de gradul întâi; cum legile laxe ale vremii, mai mult nescrise, prevedeau ca moşiile să rămână în familia soţului chiar după moartea acestuia, aceasta ar putea constitui o explicaţie. Lucrurile nu se limpezesc însă aici, ridicându-se alte întrebări.

Darurile ce se obişnuiau a se face bisericilor ori mănăstirilor reprezintă o adoptare a unei atitudini de tip oriental faţă de Divinitatea ce trebuie îmblânzită prin dovezi de dărnicie şi are două scopuri - cel de a arăta dimensiunile averii şi puterii deţinute de o anumită familie, dar şi cel de a îndupleca Autoritatea Supremă şi a minimiza asprimea pedepsei de la Judecata de Apoi. Mai ales secolul al XVIII-lea este caracterizat de această tendinţă, acum se întrec cu toţii, meşteşugari înstăriţi şi negustori, să ofere daruri dintre cele mai bogate sfintelor lăcaşuri, spre a-şi asigura odihna veşnică - poate şi ca o consecinţă a îmbogăţirii acestora, dar şi a Bisericii care conferă dimensiuni apocaliptice vinilor mărturisite sau nu ale oamenilor, inoculându-le ideea unei răscumpărări obţinute prin intermediul acestor daruri. Întunecatul secol al XVIII-lea stă sub semnul damnării eterne şi a ameninţărilor unei Divinităţi cumplite şi neiertătoare, iar spectrul unui limb al torturii veşnice, destinaţie a păcătoşilor, e parte integrantă a imaginarului fiecăruia.

Din actul prin care Maria şi Stanca dăruiesc [5] moşia de la Inoteşti bisericii Stavropoleos, ca să fie pentru pomenirea întregului neam, mai aflăm câte ceva despre firea şi obiceiurile Mariei celei aprige, care pare să apară mereu în fruntea hrisoavelor ce implică afacerile familiei, fiind probabil nu doar mai în etate decât Stanca, consoarta răposatului Manta, ci şi adevărata lideră de opinie:

Adică eu Maria sora Manticăi cupeţul şi Mihai dimpreună cu cumnată-mea Stanca ce au ţinut-o răposatul frate-meu Mantica dat-am adevărat zapisul nostru la cinstita mână a sfinţiei părintele de la Stavropoleos chir Ioanichie [6] ca să fie de bună credinţă precum se ştie că am fierosit la sfânta biserică sfinţiei sale de aici din Bucureşti unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul sfinţilor şi mai mari voievozi ai cetelor îngereşti Mihail şi Gavril şi ai sfântului părintelui nostru Atanasie cel Mare două sute de stânjeni de moşie în judeţul Saac ce se hotărăşte cu moşia Inoteştilor care au fost şi a fraţilor mei Manticăi şi Mihail de cumpărătoare de la Mihai sin Tănase logofăt Cioceanul după cum arată şi hrisovul răposatului Matei voievod şi zapisul de cumpărătoare ce s-au dat la mâna sfinţiei sale ca să fie sfintei biserici şi sfinţiei moşie (stătătoare şi ohabnică) în veci şi să o stăpânească sfinţia sa de acum înainte cu bună pace de către noi şi de către tot neamul nostru pentru că am dat-o de a noastră bunăvoie nesilite de nimenea, ca să fie pentru pomenirea a tot neamului nostru. Şi pentru mai bună şi adevărată credinţă am întărit scrisoarea aceasta cu iscălituri şi pecetele noastre fiind şi alte mărturii ce se vor iscăli în jos ca să se crează. [7]

Documentul este semnat de cele două, Maria şi Stanca, care îşi pun şi peceţile proprii, acestea dovedindu-le încă o dată statutul social privilegiat; datează din 1739. Forma sigiliilor este pătrată, cu ramă, fiind vorba despre inele de pecete de secol XVIII, precum cele care se pot vedea în imaginea ataşată.

Diferenţe de atitudine, de raportare la autoritate dar mai ales aspecte legate de mentalităţi şi concepţii existenţiale se desprind din cele două documente care, deşi vorbesc amândouă despre relativ aceleaşi personaje, sunt extrem de diferite, trădând astfel vârsta, obârşia şi apucăturile adresanţilor. Faptul că Maria e probabil deja o femeie bătrână, al cărei statut marital nu se precizează nicăieri - probabil ea nu este măritată, neapărând sub vreo titulatură care să ne indice acest lucru, (poate este văduvă, dar nici acest lucru nu este specificat, aşa cum se întâmplă în alte acte oficiale) - o face circumspectă la situaţia ei în lume, atât la cea actuală, cât şi la cele ce vor rămâne în urma ei. Preocuparea pentru locul deţinut în posteritate era una comună în lumea medievală, iar Maria îşi asigurase poziţia în Istorie odată cu ctitorirea bisericii Mântuleasa, pe a cărei pisanie e prezentă, îi mai rămăsese să îndeplinească cele necesare pentru a păşi în Lumea de dincolo aşa cum se cuvine, altfel spus pentru ca Marea Trecere să se întâmple sub cele mai bune auspicii. Iar aceasta o înfăptuieşte dăruind moşia de la Inoteşti bisericii Stavropoleos, fără a uita de neamul cel deja adormit, a cărui izbăvire trebuia de asemenea s-o asigure această deosebită danie. Din tonalitatea generală a documentului se deduc atât doza de pragmatism ce însoţea acţiunile oricărei femei nevoite a se descurca singură în societatea medievală, fie ea văduvă sau necăsătorită, dar şi pietatea şi credinţa înspăimântată într-un Dumnezeu cumplit şi răzbunător, tot specific veacului al XVIII-lea. Dublată de o smerenie autentică şi de încrederea absolută în instanţa Bisericii, această credinţă avea să-i asigure Mariei locul în Cer, dar şi prezenţa postumă în lumea sublunară, înscrisă pe un perete al Bisericii Mântuleasa. Să-şi fi descoperit Maria o vocaţie religioasă atât de puternică încât să nu fi acceptat măritişul, însuşindu-şi condiţia femeii nemăritate, deci mai degrabă expuse şi lipsite de protecţie, continuând să conducă cu mână de fier afacerile familiei? Oricum ar fi fost, de bună seamă că lucrurile înfăptuite au primit aprobarea divină jinduită, căci nu numai negoţul Manţilor pare să fi mers cum nu se poate mai bine, dar şi numele lor au fost mântuite de asaltul Istoriei...

Statutul văduvei în lumea medievală presupune un anumit privilegiu, în sensul în care aceasta devine propria administratoră a averii rămase de la răposat şi stăpâna propriilor acţiuni, supervizate până acum de soţ, care o reprezintă pe femeie în toate acţiunile ei publice [8]. În grija ei cad deopotrivă pomenirea soţului, cu tot ce înseamnă aceasta (parastase şi cele obişnuite bisericeşti, dar şi conservarea numelui acestuia, pe pietrele tombale) dar şi administrarea averii acestuia, incluzând aici şi achitarea datoriilor. Atât în Îndreptarea legii de la 1652, cât şi în Pravilniceasca condică de la 1780, principalele coduri de legi ale secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, statutul văduvei prevede moştenirea acesteia a o treime din averea defunctului, urmând ca o altă parte să revină rudelor ascendente [9] (părinţi) sau colaterale (fraţi). În Îndreptarea legii [10] se prevede ca moştenirea bunurilor defunctului să se facă după cum urmează (în absenţa unui eventual testament): Ce să împarţă averea mortului în 3 părţi şi ănsî o parte să o ţie bărbatul sau muiarea care va rămânea, iară o altă parte să o ţie părinţii mortului, iar ceailaltă a treia parte să se facă de pomană şi de milostenia săracilor şi robiţilor pentru cel mort. Dacă defunctul nu mai avea părinţi, treimea cuvenită acestora mergea la rudele sale de sânge, prin urmare soţia şi sora moşteneau părţi egale (cu menţiunea că soţia îşi primea înapoi şi dota cu care venise în căsnicie). Dacă însă văduva alegea să se recăsătorească, ea pierdea întreaga avere, dacă rămânea "în cinste" primea înapoi întreaga zestre şi "darurile ceale de naintea nuntei" [11]. Uneori [12] judecăţile sunt contradictorii, soţia putând primi numai zestrea, alteori averea împărţindu-se egal. Cu alte cuvinte, pe hârtie situaţia văduvei era una destul de...veselă, în vreme ce, în realitate, numeroase erau impedimentele care o ţineau departe de cele ce i se cuveneau. Şi în Pravilniceasca condică poziţia văduvei se înfăţişează drept una privilegiată, aici prevăzându-se ca o parte din cele trei să revină "pentru sufletului mortului" (deci pentru pomenirea sa şi absolvirea de păcate), o a doua "pentru obrazul ce trăeşte dintre soţii" şi a treia parte "părinţilor sau moşilor celui mort" [13].

Trimiria sau legea celor trei părţi are rădăcini vechi, în dreptul roman [14], într-o novelă a lui Iustinian (anul 538) care pledează pentru participarea soţului supravieţuitor la împărţirea averii defunctului, în detrimentul "solidarităţii de neam"; astfel, în sistemul lui Iustinian, chiar un copil mort la o vârstă fragedă, după unul din părinţi, îi dădea dreptul celuilalt părinte supravieţuitor dreptul la întreaga moştenire. Reglementarea trimiriei, survenită în 1305, prin decizia Sinodului de la Constantinopol, sub patriarhul Atanasie, favorizează însă din nou neamul soţului supravieţuitor, în vreme ce femeia e văzută mai departe ca inferioară bărbatului iar, dacă nici nu-şi dovedise capacitatea biologică a procreării, beneficiul ei scădea considerabil. În Ţara Românească se afirmă o tendinţă puternică de a lăsa soţului supravieţuitor întreaga avere, prin testamente simple, reciproce sau prin înfrăţire reciprocă "în dauna rudelor de sânge" - situaţie ilustrativă pentru raporturile ce se stabileau între soţul supravieţuitor şi rudele defunctului. În absenţa acestuia însă, femeia moştenea o treime din avere, ceea ce nu reprezenta, uneori, foarte mult.

Stanca moştenise prin urmare, cel puţin în mod legal, o bună parte din averea lui Mantu cupeţul, chiar dacă acesta nu apucase să-şi facă testament (murind, poate, printre străini, întrucât piatra sa tombală nu a fost regăsită [15]) şi era, în momentul clădirii bisericii şi cel ulterior, al donaţiei, o femeie liberă şi stăpână pe propriul destin, putând să dispună cum credea de cuviinţă de averea sa. Biserica Mântuleasa urma să fie ridicată, din grija celor doi soţi, şi pe pământurile de zestre ale Stancăi Mântuleasa.


Note:

1. M. Eliade, Jurnal, ed. Humanitas, 2004, vol. I, p. 325
2. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, ed. Tehnopress, 2003, p. 343
3. Ionnescu-Gion, op cit., p. 200
4. Manuscris în chirilică; Arhivele Naţionale, "Mânăstirea Stavropoleos", VII/2
5. Despre danii către biserici, în G. Potra, Din Bucureştii..., vol. I, p. 37
6. Chir Ioanichie este originar din Epir; în testamentul său închină biserica Stavropoleos Mănăstirii Gura, din Epir. Pe acelaşi chir Ioanichie, de la Stavropoleos, îl lăsa epitrop Maria Greceanu, pentru a veghea la aplicarea celor prevăzute în testamentul ei; chir Ioanichie îi fusese şi duhovnic; văduvă, fără copii, Maria Greceanu căzuse la pat iar din pricina îngrijirilor de care avusese nevoie îşi făcuse datorii, pentru a căror rezolvare ea lasă de asemenea dispoziţii în testament. v. George Potra, Din Bucureştii..., vol. I, p. 32
7. Manuscris în chirilică, Arhivele Naţionale, "Mânăstirea Stavropoleos", VII/7
8. Şarolta Solcan, "Văduva în societatea medievală din Ţările Române", p. 221 în In memoriam profesor Radu Manolescu, ed. Univeristăţii Bucureşti, 2006
9. În pravilele secolului al XVII-lea rudenia e socotită astfel: pe linia descendenţilor (fii), ascendenţilor (părinţi, bunici, străbunici) şi colateralilor (fraţi, surori). În Istoria dreptului românesc, vol. I, ed. Academiei, 1980, p. 499
10. Îndreptarea legii, p. 269, glava 272
11. Îndreptarea legii, glava 262, p. 264-265
12. Cf. Istoria dreptului românesc, op. cit., p. 524.
13. Pravilniceasca condică. 1780. ed. Academiei, 1957. p. 102
14. Vezi Valentin Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, ed. Academiei, 1980, p. 207
15. La Biserica Doamnei din Capitală există o piatră tombală a cărei inscripţie vorbeşte despre un anume Manta, datând de la 20 februarie 1727: "Supt această piatră odihnescu oasele robului (lui) Dumnezeu, Manta, şi-n zilele Ion Nicolai voevod s-au prăstăvit, în luna lui februarie 20, leat 7235; şi coconii dumnealui: Gheorghie, Mihaiu să odihnescu aicea". Nu putem însă şti cu siguranţă dacă este vorba despre boierul Mantu, documentele arătând mai degrabă legături între familia acestuia şi biserica Stavropoleos; de asemenea, numele Manta circulă în epocă, cu variantele sale, putând fi deci vorba de o coincidenţă.