Zăbale rupte

Citiţi cuvîntul înainte al acestei cărţi.

În această toamnă, Editura Casa Radio publică, în Colecţia - deja consacrată - Biblioteca de Poezie Românească, Seria Colecţionarul de Voci, o carte sonoră-eveniment: Zăbale rupte de Maria Banuş. În 1999, cu cîteva luni înainte să moară, poeta încheia înregistrarea audio a poemelor cuprinse în acest volum. La citirea volumului, fiul ei, pictorul Tudor Banuş, a ilustrat fiecare poezie cu desene şi pasteluri originale. Un album sonor, cu versurile unei mari poete, în care se întîlnesc două generaţii de artişti.


Paisprezece ani

Te caut pe tine, suflete frumos,
cu frăgezimea şi durata unui fum,
încât mă mir şi eu cum de ai loc
în fiinţa mea de acum.

Te caut pe tine căci te aflu-n drum,
ca pe-o fărâmă de copilărie,
cu clocot de lumini ce parcă-nvie
în fiinţa mea de acum.

Iar dacă-ncerc destinul să mi-l văd
prin ceaţa vremii neiscate încă,
mă îngrozesc şi cu copilăria-n sân m-ascund
în fiinţa mea de-acum.


Gând

Un gând cald a căzut de-a dura.
Mi s-au aprins obrajii şi gura.
I-am dezmierdat carnea şovăielnic, pufoasă,
ca un văl de mireasă.

Un gând cald mi-a sărit în poală,
crupă de piersică, vineţiu goală.
I-am pipăit trupul cald cum e ceaţa,
pe iaz, dimineaţa.

M-am lipit toată, lungă şi tăcută,
de-un gând ca şoldul zglobiu de ciută,
zvâcnind de frică, umed de goană,
gând, gând de codană.


Bătrânii mei

Bătrânii mei,
tinichigii, cavafi, croitori,
meşteri din târguri apuse,
meşteri umili din mahalalele târgului,
meşteri vestiţi din uliţa mare,
meşteri îngenuncheaţi,
cu bărbile smulse,
cu limbi răsucite,
meşteri din burguri tihnite,
cu clopote grele de-aramă,
cu procesiuni înflorite,
cu prunci trecuţi prin foc şi prin sabie,
cu praguri în umbră-nvelite,
cu zile cumplite de pândă, de sărbătoare...
Bătrânii mei meşteri,
risipiţi din zare în zare,
culcaţi lângă zidul cetăţilor vitrege,
bătrânii mei morţi,
ce tare aţi fost umiliţi de oameni, ce tare,
ce tare vă temeaţi de oameni, ce tare.
Noaptea, şi eu mai aud
huruitul acela nebun...


Târgul de demult

Ca o pădure-mi amintesc oraşul.
Copilăria-n umbre-mi învelea.
Sub ferestrău zbura gălbui talaşul
Şi toamna-n zdrenţe umede venea.

Stăteam prin case. În clăbuci, cu sodă,
spăla vecina şi cânta sălbatic.
La noi, în piaţa din Bibescu-Vodă,
căruţe scârţâiau prelung, tomnatic.

Pierea şi păpădia dintre pietre.
Băltoacelor, acum le da ocoale
un domn cu năsturaşi rotunzi la ghetre
ori cărbunarul cu picioare goale.

Din uliţă, cum ieşi, e Piaţa Mare.
Un cleşte parcă pieptu-ngust ţi-l strânge
că ţipă precupeţii, ţipă tare,
iar în noroi, pe jos, e hoit şi sânge.

Tot târg şi târg... Telalii stau la pândă
şi faţa lor e palidă, puhavă.
Ei mărfurile-şi laudă şi-şi cânt.
cipici şi piepteni vechi rânjesc pe tavă.

Urci pe Şelari, lipită strâns de mama.
O gheară ca o cange te înhaţă.
Strigoii cu jobene fac reclamă
şi muşterii-n uşă ei agaţă.

Sus, pe Lipscani, sunt altfel negustorii
Tăcuţi şi linşi foiesc între mătasă.
Le joacă-n cap, hoţeşte, ochişorii.
Şobolănoaica albă stă la casă.

Lipscani, Zarafi, Covaci, Hanul-cu-Tei...
Ce ganguri şi ce hrube de guzgani!
Şi iar cobori cu mama către chei
... Cobor şi eu sub maldărul de ani.

Se istovise scurta zi de toamnă.
Revăd un pod, reflexe-n caldarâm,
Şi-o birjă c-un căluţ care se-ndeamnă,
sunând copita ca din alt tărâm.

Simt iar, sub palmă, parapetul rece
Şi dedesubt adâncul nopţii gol
prin care apa Dâmboviţei trece
în curcubeie negre de petrol...


Destin

Niciodată n-o să punem alături, în noapte, coapse şi creştet.
Chemarea se pierde-n văzduhul tomnatic, în maldărul veşted.
Stau vieţile noastre, sub măştile anilor, la margini de vremuri,
Ca două triburi pe veci despărţite de două vrăjmaşe totemuri.

Ascultaţi acest poem în format audio aici.