Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Lecturi întru târziu, înţelesuri timpurii


Geo Şerban, pe marginea unei cărţi de Maria Banuş

25.11.2009
Editura Casa Radio
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maria Banuş
Zăbale rupte
Editura Casa Radio, 2009


Poeme rostite la Radio, 1999 şi ilustrate de Tudor Banuş
Cuvânt înainte şi note de Geo Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Lecturi întru târziu, înţelesuri timpurii
În primăvara lui 1999, poeta Maria Banuş atingea pragul venerabil al vârstei de 85 de ani. Putea fi văzută, din când în când, la braţul soţului ei, inginer din suita eminentelor cadre pregătite pe vremuri la Charlottenburg, parcurgând cam acelaşi perimetru, în proximitatea locuinţei, vecină cu Muzeul Literaturii Române şi nu departe de sediul Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei. Se deplasau sprijinindu-se reciproc (bras dessus, bras dessous, într-o domoală afecţiune), uşor aduşi de spate, cu paşi precauţi, ritmaţi agale de respiraţia deficitară, aproape indiferenţi pentru trecătorii grăbiţi. Dar dacă erau priviţi cu atenţie, pe chipurile lor se citea reflexul exerciţiului îndelung de a scruta comportamentele oamenilor, de a se lăsa absorbiţi până la contopire cu spectacolul străzii. Despre ce vorbeau între ei? Poate schimbau impresii imediate, poate se lăsau purtaţi de valul amintirilor. Începând cu "Bucureştiul copilăriei" de atâtea ori evocat în versuri tandre, poeta avea, adânc grefate în memorie, variate momente, scene trăite aievea printre cetăţenii oraşului cu care împărtăşise, decenii la rând, un zbucium sufletesc solidar, aspiraţii şi bucurii reînnoite statornic, de natură să asigure circulaţia sevei proaspete, implicit o reală audienţă acelei părţi din poezia sa străbătută de vibraţii unanime.

Să ne imaginăm că un trecător ar fi observat de la distanţă perechea loial supusă servituţilor senectuţii. Ar fi constatat, pe parcursul lunilor ianuarie-februarie-martie ale acelui an, 1999, un mers oarecum mai decis, către o ţintă fixată din timp, după un program bine stabilit. De pe Calea Victoriei, cei doi coteau pe bătrâna stradă General Berthelot, depăşeau Catedrala "Sf. Iosif", apoi Ministerul Învăţământului, inclusiv edificiul temporar al Editurii Cartea Românească, urmând, în fine, să intre în clădirea masivă a Radiodifuziunii. Aici venea Maria Banuş să susţină, la invitaţia redacţiei literare, un adevărat maraton de imprimări în studio, lecturi selective din propria operă în vederea îmbogăţirii arhivei sonore. Iniţiativa avea în vedere asigurarea de materiale pentru emisiuni destinate familiarizării publicului cu patrimoniul liric scăpat eroziunilor timpului. Au fost în total şase reprize de lectură, acoperind întreg spectrul activităţilor desfăşurate de poetă: creaţie originală, traduceri, secvenţe de însemnări de tipul jurnalului intim. A rezultat o antologie auditivă, pe întinderea a mai multe ore, a cărei restituire ar reclama un spaţiu şi o durată imposibil de acoperit la ora actuală.

Deocamdată, în spiritul alegerii întreprinse de autoare, ascultătorii au la dispoziţie o secţiune transversală cu punct de plecare în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, unde poeta primea botezul tiparului, într-un "noiembrie inocent" din 1928, ca să se încheie cu versuri din ultimul ei volum, Fiesta. Mănunchiul de 50 de poezii alcătuieşte un arc peste timp, conceput a asocia întâii fiori ai iubirii năvalnice cu ofrandele maturităţii înţelept-închinate armoniei conjugale, pe deasupra conjuncturilor ostile în vremuri teribil de contradictorii. Este un traseu sinuos, cu salturi, cu suişuri şi povârnişuri, cu dezamăgiri şi satisfacţii greu de conciliat, dar relevante tocmai prin dramatismul confruntărilor lăuntrice traversate. La intervale mai lungi ori mai scurte, experienţele de viaţă s-au structurat în jurul unor nuclee divers potenţate, inegale ca intensitate, însă convergente de-a lungul unor procese statornice de limpezire a conştiinţei scriitoriceşti. O tainică reţea de vase comunicante leagă între ele volumele răspândite pe parcursul prolificei cariere poetice, de la Ţara Fetelor (1937) la Bucurie (1949), Se arată lumea (1956), Torentul (1959), Magnet (1962), Metamorfoze (1963), Diamantul (1965), Tocmai ieşeam din arenă (1967), Portretul din Fayum (1969), Oricine şi ceva (1972), Noiembrie, inocentul (1981), de regăsit parţial în selecţii precum Orologiu cu figuri (1984) sau Carusel (1989), cărora li se adăuga, în 1990, Fiesta. Simpla cronologie a titlurilor riscă să sugereze o desfăşurare uniformă. Succesiunea este departe de a corespunde obligatoriu unor etape ascendente. În intervale au apărut hiatusuri, atrofieri ale tonului autentic, neregăsiri de sine, chiar rătăciri, seisme interioare, ca să nu mai vorbim de dificultatea de a păstra un nivel corespunzător exigenţelor artistice, îndată ce acestea fuseseră asumate. Uneori geneza a presupus repetate tatonări, amânări, întoarceri din drum înainte de a păşi pe calea convenabilă înzestrărilor proprii, încât prefacerile intervenite în viziunea poetei asupra devenirii istorice să-şi dobândească exprimarea personală adecvată.

Nimic mai firesc decât dibuirile începutului. Aparent, Ţara Fetelor a rezultat spontan, dintr-o frenetică dezlănţuire a simţurilor adolescentine. În realitate, substanţa explozivă a cerut filtrări, a atins cristalizarea pas cu pas, cu inevitabile sincope. La un moment dat, se profila o alternativă, deloc lipsită de semnificaţii. Istoricul literar descoperă în arhiva manuscrisă rămasă de la poetă probele unui proiect anterior. Sub genericul Zăbale rupte, erau înşiruite pe o filă rătăcită aproximativ 20 de titluri de poezii, cu intenţia de a fi prezentate public încă din 1932, între coperţile unei plachete de sine stătătoare. Unele vor primi repede girul publicării în mai multe numere ale revistei Azi. Între ele, compoziţia aniversară Optsprezece ani, alături de Melodramă, Clipă, Viziune, Gând, Palinodie, Foame, Spleen, Singură, Cântec mic, Fragment de primăvară. Uneori brutal, direct, alteori mascat, mai toată seria - palpitând de frisoanele dăruirii trupeşti în dragoste, comunică decizia emancipării de sub tutela prejudecăţilor. Pradă imboldului spre frondă, poeta se expune privirilor indiscrete cu freamătul fiecărei părţi din corp: coapse, şolduri, genunchi, pântece. Excelentă sintagmă - Zăbale rupte - pentru a traduce starea ei de spirit. Învingând reticenţele curente faţă de mărturisirea metamorfozelor puberale, tânăra poetă dă peste un bogat izvor de suavităţi, cum nimeni nu mai exploatase în recuzita liricii noastre de până mai ieri. Cine? Elena Farago, Otilia Cazimir? Mai încoace, Magda Isanos? Răzmeriţa Mariei Banuş s-a crezut îndrituită a lua pe cont propriu cutezanţa curmării timorărilor cumulate tradiţional în fiinţa femeii. Decizia ei echivala cu depăşirea supunerilor meschine, fie şi cu preţul unor gesturi radicale ("Mi-e gândul spre lume repezit ca un taur"). Te şi întrebi de unde îi venea siguranţa gesturilor, când nu beneficia de antecedente stimulative traduse literar: "Şi-am să deschid cu pumnul, în seara asta, uşile./ Singurătăţile mele s-or fugări pe drumuri de-a buşile..." Poeta lasă a se întrezări, la originea încordărilor din versurile ei, contrarietăţi gata a musti, condensate, sub înfăţişarea bravadei irepresibile: "Pietrele drumului şi stelele/ stau cuminţi de poţi să le numeri,/ numai cântecul meu îmi sfâşie rochia,/ sub primăvara grea ca un pântec de bivol". E adevărat că biografia ei cumulează timpurii inhibiţii, convertite în tot atâtea motive de a râvni, necontenit, libertatea de mişcare. Firavă de mică, părinţii au copleşit-o cu grija exagerată la cel mai vag semn de îmbolnăvire, după ce le murise în prealabil o altă copilă. Până să-şi consume copilăria, Maria Banuş şi-a pierdut tatăl, traumă de care îi va fi greu să se vindece vreodată. Ştiind-o neajutorată, mama ei - recăsătorită destul de repede, de unde alte readaptări şi necesare reconcilieri - va împinge supravegherea la limite opresive. Cel mai grav gest a fost tentativa de a-i cenzura ivirea primei iubiri. Dând, din întâmplare, peste caietele cu însemnări personale unde fiica îşi mărturisea "păcatul", le-a rupt într-o feroce pornire punitivă. Conflictul iscat coincide exact cu împrejurările sintetizate în titlul echivalent unei declaraţii de independenţă: Zăbale rupte. Se va vedea, în timp, că n-a fost doar o momentană izbucnire orgolioasă.

În prefaţa la Orologiu cu figuri, concepută ca un popas hărăzit turului de orizont asupra evoluţiei poetei, Ovid S. Crohmălniceanu semnala permanenţa filonului "rebel", pus în evidenţă din faza universului adolescentin "cu amara lui turbulenţă rimbaldiană". Aşadar, decizia "ruperii" opreliştilor rutiniere reverberează durabil în straturile de profunzime ce compun universul poetic prin care Maria Banuş se va singulariza. Succesul îi este garantat datorită voinţei de a se sustrage oricăror tentaţii frivole la nivelul pozelor de album, sortite să reducă altădată imaginea femeii la un ocazional divertisment sentimental, scăldat decorativ în lux şi voluptate. Depăşirea retoricii de budoar dezvăluia contactul cu marea poezie modernă. Concomitent cu versurile originale, colaboratoarea revistei "Azi" semna traduceri din Rainer Maria Rilke (între altele: Fete cântă) şi din Rimbaud (piese acide în intenţii şi în efect: La cârciuma verde, Căutătoarele de păduchi). Tălmăcirile furnizau prilej de contaminare, în mod cert pe latura dobândirii unor perspective ce angajau fiinţa integral. În atare context, s-a produs opţiunea pentru titlul de factură direct rilkeană: Ţara Fetelor, devenit public încă de la prezenţa Mariei Banuş în Antologia poeţilor tineri din 1934. Totuşi, procesul limpezirii emoţiilor a mai reclamat o perioadă pentru sedimentări. Cele din urmă componente ale plachetei de debut erau aşternute cumva cu sufletul la gură, în însăşi preziua definitivării operaţiunilor tipografice.

Scăpată de inerentele tribulaţii editoriale, Maria Banuş e tentată să-i prezinte un exemplar omagial lui E. Lovinescu, după cum nota mentorul de la Sburătorul, într-o zi de joi, 16 dec. 1937 (cf. Agende literare, vol. V; Bucureşti, Ed. Coresi S.A., 2001). E de presupus că autoarea spera să se reabiliteze după lectura în cenaclu, la 4 aprilie, resimţită ca un refuz, consemnat sec în agenda criticului: "Maria Bănuş, trei lungi poeme, fără succes" (loc. cit., pag. 73). E simptomatică nebăgarea de seamă lovinesciană, cu transcrierea eronată a numelui (Bănuş!), din indiferenţă ori, ca şi în alte rânduri, din latenta iudeofobie a maestrului maliţios. În fond, "intrusa" (adusă plocon de Lucia Demetrius) stătuse mereu departe de cercul lovinescian, iar relaţiile ei (prin Azi, prin Lumea Românească) ţineau preponderent de o stângă politică militantă. Influenţată de poetul avangardist Paul Păun, simpatizează cu mediul activiştilor de sub îndrumarea lui Miron Constantinescu, avându-i în echipă pe filosoful C. Ionescu-Gulian, pe poetul Miron Radu Paraschivescu, pe sociologul Vlădescu-Răcoasa. Apropierea capătă cu timpul fundament doctrinar, deşi iniţierile intelectuale par eterogene (de la Otto Weininger, Sex şi caracter, la Malraux, cel din Cuceritorii şi, mai ales, din Vremea dispreţului, cu puternicele sale avertismente anti-naziste). Inevitabil, va trebui să se întâmple trecerea de la teorie la practică, pe fondul ameninţărilor propagate de ascensiunea legionarismului rasist pe scena politică. Maria Banuş se trezea exclusă din barou (odată cu restricţiile aberante impuse năucitor de un eminent magistrat, Istrate Micescu, împins în fruntea Justiţiei), expulzată din condiţia abia căpătată de scriitoare (prin campaniile dezlănţuite în paginile imunde ale publicaţiilor extremiste: Sfarmă Piatră şi Porunca Vremii), relegată la statutul precar aplicat etniei evreieşti, iar şi iar expusă discriminărilor umilitoare. Astfel, autoarea Ţării Fetelor (consecventă îngemănărilor de candoare şi răzvrătire) se vedea legitim îndreptăţită să ofere sprijin mişcării ilegale, pe măsura minimelor ei resurse, fie participând la răspândirea de manifeste protestatare debitoare iluziilor din arsenalul frustrărilor comuniste, fie asumând chiar riscuri mai mari, gata să ofere adăpost persoanelor aflate în vizorul serviciilor secrete (a fost cazul cu Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu). Episoade înregistrate în paginile de însemnări intime pregătesc, de pe acum, evoluţii ulterioare, vin să elimine orice pripită bănuială de comportament conjuncturalist. Din ele răzbat la suprafaţă speranţe, nelinişti, un complex de factori psihici, care vor amplifica registrele emoţionale, tot mai sensibil raportate la componentele tabloului social. Trimiteri elocvente sunt de identificat în ciclul Tărâm transcendent, intermediar între Ţara Fetelor şi Bucurie. O poezie, datată 1938, se va chema Prag, ca o dovadă că în forumul laborioasei poete înmugurea conştiinţa trecerii spre un stadiu al veghei meditative. Reflecţii semnificative inaugurează jurnalul datat ianuarie 1939, când apar întâiele disociaţii pe o temă - a bucuriei - ce va condiţiona tonalitatea, orchestraţia poeziei de mâine a Mariei Banuş:
"Ciudată alternare de zile calme, pline, în care mă simt matură, în care am fulgerătoare revelaţii: de ce trăim? De ce îmbătrânim? Pentru a creşte în bucurie.

Bucuria = comuniune, înglobare a tot mai multor date ale vieţii într-un tot din ce în ce mai simfonic. Lărgire a simplei bucurii plastice şi senzuale din tinereţea adolescentă. Viaţa a căpătat o nouă dimensiune: devenirea, curgerea, moartea, învierea. [...] Şi mă întrebam înainte, după totala exaltare a pasiunii, ce poate fi mai mult? Mai mult? Nu ştiu. Dar merită să trăieşti pentru asta. Să te desfaci încet din cercul de foc, în care erai strânsă, să întinzi mâinile, să pipăi lucrurile ce le vedeai, prin fum, desfigurate - în lumină, acum - şi să începi să le vezi cu adevărat, să cauţi să le înţelegi şi să mergi mai departe, să îmbrăţişezi mai mult. Şi această bucurie centrifugă să ţi-o dea realul, lumea, existenţa, viaţa. Nu viaţa ta, a unuia, ci a tot ce există. Doamne, pentru tot ce nu pricepem din tine, pentru tot ce presimţim, pentru tot ce iubim, pentru tot ce ne miră şi ne exasperează, şi ne tulbură şi ne nelinişteşte, îţi mulţumesc că exist".

Destăinuirile, copleşite de metafore, poartă în sine o doză de exaltare, derivată din voluptatea speculaţiei spirituale. De aici, deocamdată, prea puţina înzestrare cu discernământul critic obligatoriu spre a preveni alunecările şi a face faţă alternativelor raţionale în disputa dintre fanatism ideologic şi scepticism pragmatic. Clarificarea orizonturilor avea să mai întârzie. După anii de tăcere forţată, Maria Banuş ieşea în public printr-o întoarcere parcă demonstrativă la poezie, chemată să dea glas suveranei Bucurii prea mult înăbuşite (Tribuna poporului, 2 oct.1944). Plutea în aer un iureş contagios, de care nici nu încerca să se detaşeze. Pe rând, poeziile ei se vor lăsa invadate de tonul mobilizator vestit încă din titluri: Marş, Flux, Chemare. Răzleţe retrageri din coloană, tentaţii de a redobândi răsunetul individual al versurilor, îi vor aduce blamul autorităţilor, cu intimidările aferente. Iarăşi va recurge la filele din jurnal - însoţitorul ei fidel de-a lungul tuturor avatarurilor - ca să-şi destăinuie marasmul. O însemnare din 30 noiembrie 1960 poartă, fără echivoc, pecetea unui cumul de ingerinţe ostile actului de creaţie, nefaste, aducătoare de sterilitate: "Simt nevoia să-mi depun gândurile sau, mai bine zis, să las să se reverse ceva din tumultul, învălmăşeala care e în mine... Reflux din punct de vedere politic. Şi aici am trăit prea intens, până la incandescenţă şi pulverizare. Totul devenise uscat: noţiuni, lozinci, chemări, manifeste. Întoarcerea acum spre eu, spre meandrele sufleteşti. Domnilor, vă ofer o halcă intimistă? Şo pe ea! Sfâşiaţi-o". Constatarea eşecului se refugiază, compensator, în ironia sfidătoare din final. Cuvintele speră tămăduirea îndată ce este redescoperit acel sâmbure dinamitard, familiar cititorului avizat, prin care el ar găsi firesc să stabilească legături subterane cu juvenilele "zăbale rupte".

Starea de secătuire care o îngrijora pe poetă provine din sufocantele dogme ideologice. Îngustimea vederilor politice împingea creaţia spre şablonizare. Le va condamna repetat în Jurnal, totuşi cu grija de a nu semăna confuzii, încurajând impresia că repudiază opţiuni fundamentale, crezuri de o viaţă pe punctul de a-i deveni inutile, înstrăinate. Zbateri, nu totdeauna productive, răzbat din atelierul poetei, fie în Magnet, fie în Diamant. Singură îşi dă seama că filonul liric este în primejdie să se dizolve într-o ţesătură epică exterioară, rarefiată de discursivitate. Alte cauze, efecte deopotrivă stresante puteau reactiva sentimentul "zăbalelor" de odinioară, identificate, pe o spirală mai înaintată a vârstei, cu cenzura (dublată de autocenzura paralizantă), cu îngrădirile din partea verigilor având putere de decizie satrapică în reglementarea vieţii literare. Ce e mai grav: fiinţa poetei îşi deplânge coerenţa pierdută, se trezeşte scindată şi, deci, pândită de atrofie, asaltată de virusul apatiei. Cu imensă dezolare, aproape că se recunoştea învinsă de sistem, într-o pagină aşternută, la Sinaia, în septembrie 1963, când ajungea să ridice chestiunea utilităţii însăşi de a continua practica însemnărilor intime ca modalitate de introspecţie fără menajamente:

"De ce scriu aceste rânduri? De ce încerc să ţin acest jurnal la zi? E «montaigniana» voluptate, necesitatea inexorabilă a omului modern de a se cunoaşte, de a se auto-reflecta? E şi asta, dar nu e numai un scop în sine... E poate şi subconştienta vanitate a oricărui scriitor şi mai ales a celui de azi, de la noi, de a arăta urmaşilor: «am fost mai complex, mai viu, mai frământat, mai lucid decât m-am putut arăta în scrisul meu public».

Poate şi asta. Dar, mai presus de curenţii aceştia subterani, e dorinţa de a fi limpede faţă de mine însămi, de a defrişa terenul pe care-l străbat ca să ajung la poezie, la decantare. Iată şi punctul nevralgic, am ajuns la el.

Poezia soluţiilor armonioase, a «decantării», poezia melodiei interioare şi formale - poezie ce poartă în frunte semnul vechiului, semnul inactualităţii, chiar dacă vorbeşte despre cele mai la zi chestiuni. Suntem generaţiile coliziunilor tragice şi poezia noastră va fi poezia lor, scrisă într-o tehnică corespunzătoare ritmului vremii noastre, ritmului nostru afectiv, o poezie care va ţine seamă de existenţa sputnicilor, a televiziunii, a filmului documentar, a bestialităţii, a marilor visuri retezate, a lucidităţii amare (care continuă să acţioneze, în sensul progresului în ciuda tuturor loviturilor), o poezie ruptă, amară (suntem în 1963 - după Auschwitz şi Războiul al II-lea, şi Congresele XX, XXII, şi polemica chino-sovietică), suntem scăldaţi în atmosfera plină de pulbere radioactivă, din care se pot naşte monştri. Suntem, totuşi, cei care ţinem minte o iarnă din copilărie cu fulgi moi ca puful aripilor îngereşti, cu o stea şi o colindă, suntem cei ce privim cerul desfăşurat ca o imensă viorea deasupra covorului de frunze putrede din pădure; avem clipele noastre de linişte, în care totul pare că se rezolvă în seninătate. Dar e o seninătate specială, care nu seamănă cu a filosofului sau poetului antic, care nu seamănă cu a catolicului.

O detaşare amară s-a născut din neputinţa de a acţiona, din sfărâmarea iluziilor naïve cu privire la posibilităţile artistului în lumea socialistă ori cu privire la o simplistă interpretare a «libertăţii ca necesitate înţeleasă».

Pot, de pildă, să înţeleg că sfera libertăţii mele de a gândi, de a scrie, de a acţiona e redusă, mutilată sau chiar desfiinţată de o anumită stare de lucruri, să înţeleg că aceasta şi atât e libertatea mea, şi asta să nu mă mângâie în nici un fel, nu mă împiedică să-mi fie foarte amară această «libertate», să trăiesc dialectica interioară a resemnării şi a revoltei ciclice, sterpe, fără sens. Neputând fi traduse direct în artă, stavilele astea duc la o poezie parţială, trunchiată, săracă. Sunt prea angajată politic. Acesta e paradoxul. Tumultul pasional politic, deviat de la calea lui normală, dă o poezie secătuită de forţe, aluzivă, nesubstanţială.

Poate că atribui prea mult cauzelor externe, condiţiilor «ţării mici» (limba, legături nefavorabile, presa internaţională), propriile mele defecţiuni. Ştiu, însă, că dacă aş putea sfărâma inhibiţiile, barierele, dacă aş putea scrie fără autocenzură (alta decât cea artistică - şi aceea cu măsură), dacă nu mi-ar fi frică de «existenţialismul» meu spontan, de scepticismul meu critic, de plevuşca politrucilor mărunţei, dacă aş acţiona fără meschinărie, văzând mai departe de lungul nasului, dincolo de frontul secţie-presă-critică, dacă m-aş scălda şi aş înota cu curaj în curentul torenţial al timpului şi m-aş întoarce şi la umilele, nepretenţioasele poezii de stare, de atmosferă, (nu trebuie fiecare poezie să spună totul; de la alfa la omega, să fie maximală ca intensitate - e o prejudecată) aş putea actualiza forţe potenţiale, m-aş descoperi eu însămi, m-aş dezvolta în acţiunea poetică, creând liberă, dinlăuntru".

Este o radiografie scăldată în tonuri mohorâte, parte din preocuparea pentru a depista erori ce grevau, atunci, orientarea poeziei imediate, parte din dorinţa regăsirii unui potenţial propriu slăbit prin abuzive intruziuni ale dezideratelor de tactică şi efemere strategii ale politicului. Pentru a stabili dimensiunea acestui protest solitar la noi, ar trebui precizat faptul că Maria Banuş înregistrase, cam târziu, dar cu nedrămuită emoţionalitate, ecouri de la un congres scriitoricesc ţinut cu luni în urmă la Praga. Mărturia de mai sus am reprodus-o, cu toată lungimea, pentru că evidenţiază frământări aflate la baza aceloraşi convingeri care i-au determinat selecţia încorporată de antologia sonoră pregătită la solicitarea Radiodifuziunii.

Poeta a privilegiat, vizibil, expresia lirismului concentrat în spaţii discret colorate nostalgic. Referinţele concrete sunt, de regulă, eliberări din stări afective bântuite de fantasme. Încă din tinereţe se simţea terorizată de obsesia îndepărtării de copilărie. Era teama de a-şi pierde spontaneitatea, perceperea ingenuă a relaţiilor cu lumea, cu firea în întregul ei coerent. De aici, tentaţia de a recompune, până târziu, scene din cotidianul familial, populate de vocile autoritare ale părinţilor în alternanţă cu dezmierdările bunicii materne. Prezenţa bătrânei tutelare închipuie garanţia păstrării identităţii etnice. Jurnalul întăreşte rolul său de veghe. Ea deţine prerogativele pregătirii mesei rituale din ajunul Sabatului, ea întruchipează călăuza spirituală. Şi tot din exemplul ei derivă acea fidelitate a rădăcinilor, cultivată cu osârdie până în ceasul suprem. Momită să i se asigure o existenţă confortabilă în străinătăţi, bunica poetei respinge oferta ca pe o amăgire ce ar periclita sarcina moştenită de a păstra neştirbită înlănţuirea generaţiilor. La amintirea acestui fel auster de a concepe responsabilităţile vieţii ar putea trimite "sfântul extaz" omagiat în poezia Schiţe pentru un autoportret. Pe deasupra multelor vicisitudini, Maria Banuş a avut parte să i se împlinească suprema dorinţă:

Atâta ştiu: m-a legănat lumina
oraşului valah, pestriţ, lumesc.
Aicea vreau, când ceasul va să vină,
sub cerul vioriu să mă topesc
.

Ceasul izbăvitor avea să-i sune în zorii zilei de 14 iulie 1999.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • MULTUMIRI
    ion-adrian doja-fodoreanu, 02.04.2012, 20:33

    Multumiri pentru via evocare, pentru deslusirea meandrelor vietii si creatiei doamnei Maria Banus.
    Am avut fericita ocazie de-a o intalni si cunoaste la intrunirile scriitoricesti din MARTISORUL LUI ARGHEZI in anii '80.
    Tot atunci am avut si privilegiul de a-i trece pragul apartamentului invitat fiind cu o calda si nespusa intelegere.
    Va multumesc pentruca m-ati mangaiat cu amintirea unei persoane atat de demne de toata iubirea noastra.


Spacer Spacer