Ocolul lumii în (peste) 80 de capodopere arhitecturale

Citiţi un fragment din această carte.

Editura Vellant aduce în România un album grandios, dedicat pasionaţilor de arhitectură şi călătorii. O incursiune în istoria arhitecturii din întreaga lume, cartea lui Will Pryce, Arhitectura lumii. Capodoperele, răspunde unei întrebări care i-a preocupat de secole în egală măsură pe arhitecţi, critici şi călători: "Ce contribuie la măreţia unei clădiri?" Răspunsurile se regăsesc într-un studiu complet ilustrat, cu fotografii inedite, realizate de autor, şi detalii speciale, care pun în valoare unicitatea fiecărei clădiri.

O excepţională enciclopedie de arhitectură, această carte-cadou dezvăluie o lume a frumuseţii şi a ingeniozităţii. Peste 350 de fotografii (o parte din acestea se pot vedea pe siteul autorului) îl însoţesc pe cititor într-o călătorie grandioasă printre capodoperele arhitecturale aparţinând a peste două milenii de civilizaţie: Hagia Sofia, catedralele gotice şi renascentiste ale Europei, capodoperele islamice din Iran, Fortul Agra şi Taj Mahal, Palatul Westminster din Londra, capela lui Le Corbusier construită pentru Catedrala Notre Dame du Haut din Ronchamp şi celebrul Muzeu Guggenheim din Bilbao proiectat de Ghery.

Luând anul 1500 ca reper în structurarea lucrării, Will Pryce prezintă peste 80 de clădiri, dintre care peste 40 sunt analizate prin fotografii detaliate. Textele explicative furnizează informaţii suplimentare despre cultură, civilizaţie şi, implicit, evoluţia istoriei arhitecturii.

Pentru cei care apreciază arhitectura, realizările ei uimitoare şi abilitatea sa de a ne inspira sau de a ne tăia respiraţia, această carte captează uimirea şi emoţia resimţite la vederea clădirilor care au marcat istoria arhitecturii. O sursă de fascinaţie şi încântare pentru mulţi ani de-acum înainte, cartea poate fi găsită începând de astăzi în librării.

Will Pryce este fotograf profesionist, deţinător a numeroase premii în domeniu. S-a specializat iniţial în arhitectură la Cambridge University şi la Royal College of Art din Londra, urmând apoi cursuri de fotojurnalism la The London College of Printing.

În 1721, arhitectul austriac Fischer von Erlach publica primul studiu complet despre lucrările monumentale de arhitectură ale lumii. Studiul ignora toate edificiile romanice, gotice şi renascentiste, dar includea trei construcţii proiectate de... Fischer von Erlach. Avea totuşi un punct de vedere: recunoştea că, dacă porneşti de la principiul că unele construcţii sunt mai bune decât altele, logic este să presupui că unele perioade au avut o contribuţie mult mai mare decât altele. Dacă judecăm totul în acest context, înseamnă că Taj Mahal nu întrece cu nimic cele mai bune construcţii ale anilor '60. Selecţia făcută de mine este ceva mai puţin dogmatică, dar este, la urma urmei, subiectivă.

A fost necesar să stabilesc nişte reguli simple pentru a şti ce să aleg şi ce nu. Am hotărât să mă uit la construcţii, nu la ruine, pornind de la ideea că o construcţie trebuie să fie suficient de întreagă pentru a nu necesita reconstrucţia ei în imaginaţie. Putem înţelege această distincţie între construcţie şi ruină dacă comparăm, de exemplu, Colosseumul şi Panteonul din Roma. În pofida unor modificări survenite de-a lungul timpului, Panteonul oferă încă aceeaşi experienţă pe care o oferea în anul 125 d.H. Pe de altă parte, dacă stai în interiorul Colosseumului, trebuie să-ţi imaginezi întregul amfiteatru şi şirurile de bănci pentru a înţelege cum funcţiona acest edificiu.

De asemenea, a trebuit să definesc termenul de construcţie în comparaţie cu cel de simplu monument. Diferenţa, evidentă, constă în faptul că o construcţie trebuie să aibă un spaţiu interior. Dacă luăm, de exemplu, templele şi construcţiile de tip stupa din arhitectura tradiţională budistă, descoperim că, în timp ce primele pot avea spaţii interioare foarte reduse, celelalte nu au niciun fel de spaţiu interior (cel puţin nu destinat oamenilor). Din acest motiv, singura stupa amintită în această carte, foarte pe scurt, este Borobudur, şi asta pentru că a generat alte construcţii.

A spune de ce o anumită construcţie este o capodoperă nu este deloc simplu. În lucrarea de faţă, capodopere sunt ceea ce eu numesc realizări estetice de excepţie ale arhitecturii. Dar frumuseţea lor nu se datorează doar varietăţii bidimensionale ce face ca o faţadă să fie atrăgătoare. Arhitectura se măsoară prin cât de bine poate să satisfacă nevoile practice şi, în acelaşi timp, să le transceadă, oferind o formă concretă ideilor şi valorilor ample, adecvate culturii care a creat-o.

Mai întâi de toate, orice construcţie este amplasată pe un anumit loc, iar relaţia sa cu acel loc este crucială pentru succesul său. San Carlo alle Quattro Fontane a lui Borromini este înghesuită într-un spaţiu cu totul nepotrivit, la colţul unei străzi din Roma. Dar Borromini a dat dovadă de mult curaj, iar plasticitatea vibrantă a faţadei este depăşită doar de modelajul superb al interiorului de formă ovală. Măiestria cu care depăşeşte limitarea spaţiului este parte integrantă a impactului său estetic. Următoarea consideraţie este interrelaţia dintre spaţii sau încăperi - volume - din interiorul construcţiei. Curtea moscheii Selimiye a lui Sinan, din Edirne, este un volum la fel de frumos modelat ca şi interiorul magnific spre care duce. Mai mult, dimensiunile reduse ale curţii fac şi mai puternic impactul interiorului impresionant.

Cum toate construcţiile sunt proiectate pentru a fi folosite de oameni (într-o formă sau alta), scara şi proporţiile fiecărei părţi influenţează modul în care le percepem. Perfecţiunea Mausoleului Saminizilor poate fi simţită cu adevărat doar când ne dăm seama cât de mic este - suficient de mic pentru ca fiecare cărămidă să joace un rol hotărâtor în structura sa. Prin contrast, impactul pe care îl are Hagia Sophia (Sf. Sofia) depinde de înţelegerea curajului de care a fost nevoie pentru a ridica o construcţie cu o asemenea lăţime; acelaşi lucru putem să-l spunem despre înălţimea enormă a catedralei Bourges. În plus, relaţia dintre scara diverselor elemente arhitectonice prezintă un interes crucial. Clădirile clasice sunt cel mai adesea proporţionate cu mare grijă, urmând canoane general acceptate. Asta înseamnă că înălţimea şi lăţimea sunt atent armonizate. Semicupolele şi cuburile care alcătuiesc Santa Maria della Consolazione nu sunt extraordinare luate separat, dar, puse împreună, fiecare element echilibrează dimensiunile celui de alături, întregul formând o unitate sculpturală puternică.

O importanţă extraordinară au, de asemenea, culoarea şi textura materialelor folosite. Biserica din lemn de la Borgund, clădită din peste o mie de piese, mică şi delicată, este o evocare impresionantă a vieţii rurale din Norvegia de acum mai mult de un mileniu. Prin contrast, pentru faţadele marilor monumente mogule sau folosit uriaşe blocuri de piatră pentru a crea un efect epopeic. Mormântul lui Humayun este o construcţie austeră, din gresie roşie combinată cu marmură albă, această combinaţie de culori având un efect dramatic. Culorile au aici şi o conotaţie simbolică, deoarece roşul şi albul reprezintă cele mai înalte două caste ale societăţii hinduse: îmbinând aceste culori, mogulii îşi asumau recunoaşterea sistemului de castă. În schimb, arhitecţii templului Taj Mahal au ales doar marmură albă. Înainte de răsărit construcţia pare lipsită de formă, apărând ca o grupare de contururi ce răsar din oglinzile de apă; dar curând ea reflectă nuanţele de trandafiriu şi roşu ale zorilor, înainte să se ridice într-un alb impozant în căldura dogoritoare a zilei şi apoi să se stingă încet în pâcla aurie a asfinţitului.

Cele mai frumoase construcţii din lume nu sunt răspândite uniform din punct de vedere cronologic sau geografic. Istoria a fost darnică cu unele ţări, în timp ce în altele s-a pus accent mai mare pe alte domenii ale culturii, cum ar fi literatura şi muzica; iar altele pur şi simplu nu au avut resursele financiare sau materialele de construcţie necesare. Mai mult, istoria capodoperelor arhitecturale nu este acelaşi lucru cu istoria arhitecturii. Există multe clădiri care au influenţat enorm istoria arhitecturii, dar, scoase din context, nu sunt "de excepţie". Corul bisericii de la abaţia Saint-Denis din Paris, proiectat de abatele Suger, a fost revoluţionar. În 1144 acesta a introdus elementele de bază ale limbajului arhitectural gotic care avea să domine arhitectura europeană până la începutul secolului al XVI-lea, deşi, judecat strict ca structură, a fost repede depăşit de expresii mult mai puternice ale aceluiaşi limbaj: catedralele Laon şi Notre-Dame din Paris. Multe secole mai târziu, Bauhaus, construit de Walter Gropius, a fost una dintre primele construcţii cu adevărat moderniste; mai mult, a fost şcoala unde s-a predat pentru prima dată modernismul. Şi totuşi, această emblemă a principiilor noului design a fost aproape imediat depăşită de alte clădiri considerate mai bune, chiar dacă nu aveau acustica vibrantă şi incandescenţa prototipului.

Adevărul este că dacă există condiţii prielnice pentru crearea unei capodopere de arhitectură, ele tind să atragă după sine crearea altora. Ca urmare, capodoperele au tendinţa să apară în grup - de exemplu, marile catedrale gotice din Île-de-France, marile monumente mogule din nordul Indiei sau marile moschei otomane din Turcia. Este la fel de adevărat că, în timp ce istoria arhitecturii bazată pe naraţiune asigură un loc privilegiat clădirilor construite de un singur autor, altele, cum este San Pietro din Roma, sunt adesea considerate capodopere de mai mică valoare deoarece sunt opera a generaţii de arhitecţi. Fără îndoială, marea arhitectură gotică franceză este extrem de interesantă datorită clarităţii şi unităţii ideatice, asta deoarece multe din cele mai remarcabile catedrale ale Franţei au fost construite într-o perioadă scurtă de timp. Catedralele englezeşti sunt la polul opus. Ele prezintă interes tocmai datorită eterogenităţii; cele mai multe au suferit modificări de-a lungul timpului, aici fiind prezente diverse stiluri. Octogonul catedralei din Ely, ca şi domul catedralei din Florenţa, au fost soluţii ulterioare construcţiei lor; accidente nu prea fericite, dar care au adus un amalgam armonios de stiluri din perioade diferite. Astăzi nimeni nu mai priveşte pieziş la Cambridge şi nu mai consideră supradimensionarea goticului la capela King's College ca pe ceva monstruos, aşa cum se întâmpla în secolul al XVIII-lea. Timpul ne-a învăţat să apreciem armonii şi asocieri pe care Fischer von Erlach le-ar fi considerat, aproape sigur, absurde.