Arhitectura

Arhitectura este un corpus de arte, ştiinţe şi discipline federate în vederea edificării; prin aceasta, arhitectura oferă adăpost şi scenografii semnificative pentru deplierea, pe acest fundal, a vieţii indivizilor umani, grupurilor şi comunităţilor umane. Sutele de definiţii date până în prezent arhitecturii reflectă caracterul plurimorf şi suprasemantizat al termenului. De la definiţiile cele mai sintetice (adăpost decorat cu simboluri, pentru arhitectul şi teoreticianul american Robert Venturi, sau arta organizării spaţiului, pentru esteticianul român Cezar Radu), până la cele mai flamboiante (jocul savant, corect şi sublim al formelor articulate sub lumină, a lui Le Corbusier). La fiecare schimbare de paradigmă culturală şi de stil arhitectural, tratatele scrise cu aceste prilejuri oferă două argumente majore: o nouă definiţie a arhitecturii şi, mai cu seamă, o nouă genealogie. Cele două sunt întrepătrunse. Astfel, dacă privim trecutul prin definiţia lui Venturi, în căutarea primei case, vom putea recupera pentru arhitectură şi peşterile locuite şi pictate, ale începuturilor umanităţii, pe care, evident, definiţia lui Le Corbusier le exclude, ca şi înţelegerea hegeliană dată aceleiaşi arhitecturi, potrivit căreia acumularea pe verticală de materie verifică criteriul arhitectural, în vreme ce extragerea, excavarea de materie - nu.

Aproape toate definiţiile indică, sau implică, un caracter arhaic al arhitecturii. Acest lucru ni-l indică şi vocabularul care o descrie: cel mai adeseori, etimologia termenilor vine direct şi neîntrerupt din rădăcini indo-europene, din greacă sau, cel mai recent, din latină. Despre acest caracter originar al arhitecturii ne vorbeşte, în ultimele două decenii, o întreagă literatură dedicată acestor origini, reale sau imaginare. Cu alte cuvinte, arhitectura poate să însemne o actualizare periodică a unor (arhe)tipuri de apropriere a spaţiului, sau modele exemplare, valorizate prin tradiţie şi sau ritualuri religioase, aşa cum, de pildă, postula Aldo Rossi în 1966, în a sa, deopotrivă manifest şi tratat arhitectural, Architettura della Cittá.

Autori precum Indra Kagis McEwen ne vorbesc chiar despre derivarea unor alte activităţi primare ale omenirii civilizate, precum filosofia, din această capacitate mirabilă de a modifica realitatea dată şi, prin aceasta, de a face demiurgie secundă. Dimpotrivă, în alte circumstanţe (anumite religii, francmasoneria) proiectează asupra creatorului şi a creaţiei acestuia atribute arhitecturale. Nu este, din acest punct de vedere, întâmplător faptul că arhitectura se verifică, de-a lungul istoriei, mai cu seamă în edificii asociate cu sacrul. De la sanctuare preistorice sau timpurii, care determinau migraţii sau ritmau viaţa cotidiană a comunităţilor şi a grupurilor mari, până la epoca marilor catedrale occidentale, arhitectura maselor mari, a formelor monumentale, simbolice, realizate sau imaginate din cele mai durabile şi mai scumpe materiale de construcţie sau împodobire, este cea care scrie istoria. În volumul care consemnează dialogul dintre Jean Baudrillard şi Jean Nouvel, arhitectura este producătoare de obiecte singulare, termen care, chiar dacă niciodată explicat ca atare, are mai multe semnificaţii, cu toatele proprii arhitecturii: 1) singurătate: obiectele arhitecturale sunt, sau ar trebui să fie, unice, irepetabile, greu de definit şi de supus cotidianului, care tinde să le disciplineze şi să le domesticească, transformându-le în fundal. 2) singularitate: în sens matematic, singularitatea se referă la puncte de catastrofă, unde regulile continui (ale unei funcţii) produc rezultate discontinui (în graficul funcţiei). Asemenea topos-uri, unde se suspendă regulile care descriu realităţile învecinate, sunt desemnate ca puncte de singularitate. Obiectul arhitectural este un moment de singularitate în raport cu natura (sit) şi în raport cu oraşul (context socio-cultural, istoric).

În acest sens, arhitectura utilizează acelaşi limbaj de interfaţă care descrie şi realitatea fizică, pe care nu rareori încearcă să o emuleze, mai cu seamă sub specia arhitecturii organice. Dar, dincolo de copierea naturii, arhitectura vizează instanţierea celuilalt limbaj de operare al realităţii: geometria. Atunci când utilizează geometria calificată drept sacră, arhitectura pretinde că invocă designul inteligent al realităţii, sau pe creatorul acestora. Iată de ce arhitectura este adeseori şi în chip deliberat, un tratat de geometrie simbolică, deliberat expus şi, în acelaşi timp, ocultat prin edificare. Astăzi, marea încercare a arhitecturii este punerea la lucru a geometriilor non-standard, ne-euclidiene, şi mai cu seamă a celor survenite din ştiinţele complexităţii (fractali, atractori stranii, structuri disipative).

Arhitectura, prin magnitudinea intervenţiilor sale asupra realităţii, prin scara edificiilor sale semnificative, se explică, parţial, mai degrabă prin intermediul categoriei estetice de sublim, decât prin acela de frumos. Un alt concept propriu arhitecturii, cel de Bigness, propus de arhitectul Rem Koolhas, vorbeşte despre edificii în termeni trans-etici, dincolo de înţelegerea comună şi de capacitatea umană de a apropria obiectele. Mai mult, un asemenea atribut, care poate duce arhitectura în proximitatea monstruozităţii, descalifică majoritatea conceptelor urbanismului (context, scară, articulare), ca şi pe cele ale compoziţiei (raporturi precum centru/periferie, bază şi terminare a clădirii, corp/edificiu, câmp/ornamentică, sunt obsolete, pentru că sunt nemăsurabile). În locul lor au apărut deja megalopolis-ul, de felul Los Angeles-ului, teritoriul metaurban (de felul extravagantelor structuri insulare din Dubai) megastructurile, mall-urile.

Arhitectura, privită acum nu numai din perspectiva arhitectului, ci a utilizatorului, este un proces şi nu un obiect. Faptul că le privim ca obiecte se datorează numai împrejurării că procesele devenirii lor sunt semnificativ mai lente decât procesul devenirii noastre, care le observăm. Arhitectura devine, se schimbă, creşte şi/sau scade în timp, se metamorfozează în felul în care este utilizată. Dincolo de proiectare, care desemnează un fel de punct zero al procesului, intervenţiile ulterioare asupra obiectului poartă numele de conversie. Când lumea, în sensul conceptului heideggerian, dispare, adeseori violent, prin catastrofe naturale sau umane şi semnificaţiile, dimpreună cu discursurile de escortă care aureolează un edificiu dispar, sau sunt anatemizate, acesta decade la stadiul de simplă construcţie. Ea poate fi refolosită, ca (re)sursă de materiale de edificare deja fasonate, sau ca spaţiu care poate fi reinvestit cu semnificaţie. Pietrele din Troia numărul n sunt redistribuite şi recalificate în edificii din Troia n+1, laolaltă cu material edificator nou. Temple şi bazilici devin biserici. Templelor vechi, aparţinând religiilor învinse, li se extirpă coloanele spre a împodobi templele cele noi, aparţinând religiilor triumfale, ca la Sfânta Sofia din Constantinopol. Intradosul Teatrului lui Marcellus din Roma devine versant, bun de perete al locuinţelor adosate lui în Evul Mediu. Porţiuni de clădire sunt aduse la zi, precum faţadele de vest, baroce, ale bisericilor italiene romani-gotice. Până în modernitate şi, ca urmare, până la inventarea monumentelor istorice, acest caracter procesul al arhitecturii a fost mai degrabă norma devenirii arhitecturii. Într-o primă etapă, ca urmare a şcolii lui Viollet Le Duc, restaurarea a însemnat, de fapt, reinstaurare: după relevarea edificiului ruinat, el este demolat şi reclădit, adeseori sub o formă pe care arhitectul o consideră superioară celei pre-existente, sau mai adecvată spiritului epocii în care va fi fost prima oară construit, sau al celei pentru care este reconstruit (vezi biserica mare a Mănăstirii Curtea de Argeş înainte şi după intervenţia lui Andre Lecomte de Noüy). Regulile restaurării sunt bazate pe următoarele principii: conservarea şi evidenţierea stadiului în care edificiul, sau ruinele sale a(u) ajuns până la noi; marcarea vizibilă a intervenţiilor noi, ca fiind sensibil diferite faţă de materialul original; reducerea la minimum a acestor intervenţii noi, evitarea reconstruirii integrale acolo unde aceasta nu este imperios dictată de utilizarea constantă a vechiului edificiu.

Scopul edificării este conferirea de adăpost, de locuire în sens general al termenului, cu toate activităţile depliate din acesta. Deşi Hegel plasa originea arhitecturii în sculptură, ca artă, arhitectura nu verifică principiul practicităţii şi utilizarea sa este conotaţia esenţială a unei clădiri. În acest sens, arhitectura este un obiect de investigaţie privilegiat al ştiinţelor socio-umane. De comportamentul în cadru construit şi în raport cu obiectele pe care acesta le propune cotidianităţii umane, se ocupă atât cele binecunoscute, cât şi altele, derivate din aceasta, precum ergonomia sau proxemica. Mai cu seamă arhitectura modernă a devenit extrem de preocupată de omul generic şi al său Existenzminimum, de modularea mobilierului şi a arhitecturii pentru uzul cotidian, în raport cu scara umană, de locuirea colectivă şi de transformarea oraşului (la scară mai mică, a unităţii de habitat) în mecanism locuital. Dimpotrivă, postmodernismul a propus revenirea la individ cu identitatea, aspiraţiile şi nostalgiile sale, uneori kitsch, până acolo încât acesta, în ipostaza de client, să fie parte din procesul de proiectare, nu doar receptor pasiv al produsului proiectării. Unii arhitecţi postmoderni au propus această implicare fie sub forma unui contract iconografic (Charles Jencks), fie sub forma prezenţei dorinţelor clientului, sau chiar a invocării fizice a acestuia în edificiu (a siluetei chipului, de pildă).

Una dintre marile provocări ale arhitecturii rămâne aceea de a asigura un adăpost, fie şi minimal şi lipsit de preocupări estetice, pentru fiinţele umane care nu îl au încă, sau şi l-au pierdut datorită condiţiei lor sociale precare, al cataclismelor sau al exilelor impuse de persecuţii etnice, religioase, ori politice. De aceea, nu este întâmplător să vedem că nu doar arhitecţii sunt preocupaţi de această dimensiune activistă a locuirii de urgenţă, ci şi artişti plastici, care, aşa cum a dovedit Bienala de arhitectură de la Venezia din 2008, ocupă teritoriul investigativ lăsat liber de arhitecţii tentaţi mai ales de dimensiunea de business a arhitecturii.

O a doua mare provocare a arhitecturii contemporane o reprezintă raportul cu tehnologia informaţiei, care a schimbat nu numai modul în care putem anticipa aspectul final al unei clădiri, comportamentul acesteia în timp şi în condiţii-limită potenţiale, ci chiar modul în care se proiectează. Arhitectul nu mai produce direct obiecte de arhitectură, ci condiţii în care acestea să emeargă, la finele unui proces complex de morfogeneză, sau poate lucra cu blobs (binary large objects: obiecte binare ample), cărora le dictează condiţiile de coliziune sau de agregare. În cadrul acestor noi procese de proiectare, arhitectul defineşte algoritmii şi regulile iterare ale acestora, precum şi numărul de iteraţii. Finalul este, astfel, deschis, obiectul care emerge la terminarea procesului nemaifiind controlat dinspre întreg către parte ci numai de nivelul său de complexitate.