Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Bric-à-brac (I) - Dietetica lui Robinson, de Alex. Leo Şerban


Daniel Cristea-Enache

28.12.2009
Idei în Dialog, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Alex. Leo Şerban, Dietetica lui Robinson,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, 448 p.
Debutul editorial al lui Alex. Leo Şerban a fost unul "bicameral", de parcă autorul ar fi dorit să compenseze printr-o dublă lovitură încăpăţânarea anterioară de a nu-şi strânge în volum publicistica. De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema are un titlu şi un subtitlu suficient de lămuritoare asupra conţinutului său. În schimb, Dietetica lui Robinson, cu un titlu jucat şi afectat-postmodern, nu-şi devoalează din start profilul tematic, invitând cititorul să se aştepte la orice.

E limpede însă, după primele pagini ale acestei cărţi, că Alex. Leo Şerban a căutat un criteriu pentru a-şi organiza multitudinea de texte "risipite" în reviste. Ghilimelele, aici, sunt şi ele de două ori ironice: o dată pentru că a publica un articol (un eseu, o recenzie, o cronică, un poem, un fragment de roman) într-o revistă e un mod de a-l comunica publicului şi a-l arhiva cu anticipaţie, nicidecum o risipă; şi apoi pentru că, în unele cazuri, contribuţiile publicistice aparent disparate fac un sistem critic şi exprimă, în graficul lor, o gândire. Printre aceste cazuri se înscrie şi cel de faţă. O dată ajunşi la finele acestui volum consistent la propriu şi la figurat, realizăm că pariul de sistem - fără sistemă - al "risipitorului" Alex. Leo Şerban a fost câştigat.

După o lămurire în stilul şarjat bătrânesc al bunului roman englezesc, Cuprinsul Cufărului ce "Dietetică a lui Robinson" îi mai zice, autorele o ia şi mai dinapoi (Proto-Dietetica), după care îşi grupează textele sub câte o formulă sintetică de capitol: Tangente, Incidente, Coincidente, Accidente. E un efort spre o ironie a geometriei care secţionează masa de articole, prin identificarea constantelor şi a excepţiilor; dar şi un mod simpatic şi expresiv de a spune că ceea ce părea, la un moment dat, esenţial era de fapt accidental, şi ceea ce figura ca incidental se supune, până la urmă, unei logici de etapă sau de parcurs. Dietetica lui Robinson este o carte, evident, construită, dar şi una a construcţiei celui care i-a scris în timp, într-o altă ordine, paginile. După şaisprezece ani de articlerie în cele mai variate publicaţii, Alex. Leo Şerban debutează nu numai bicameral, ci şi paradoxal. Căci, dacă ne referim strict la prezenta Dietetica..., momentul debutului coincide cu momentul bilanţului. Linia de start şi tonul bombastic-proiectiv al debutanţilor obişnuiţi nu se potrivesc câtuşi de puţin cu acest volum insolit, tipărit după nenumărate ture publicistice şi gândit a posteriori. Nu este capătul, finalul bibliografic al lui Alex. Leo Şerban (în 2009 el a mai scos un volum cinefil, 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc), dar autorul l-a construit ca şi cum ar fi.

Se priveşte mult şi des în urmă, în Dietetica lui Robinson, şi abundă simbolurile sau formele concrete ale arhivării selective. Autorul răspunde la Chestionarul lui Proust; îşi inventariază şi ierarhizează titlurile din Biblioteca ideală (cele zece cărţi pe care le-ar lua pe o insulă pustie); vine imediat după aceea (iată diferenţa dintre o carte de publicistică şi publicistica însăşi!) cu liste de preferinţe prozastice şi cinematografice; îşi face o Mică antologie personală de maşinuţe distruse în copilărie, şi apoi un inventar de automobile întâlnite în filme; în fine, punând la un loc şi confruntând toate aceste opţiuni, Alex. Leo Şerban se foloseşte de Cufărul lui Robinson ca de un obiect al depozitării şi reliefării afinităţilor sale. "A face ordine între preferinţele noastre, păstrând numai ce e esenţial" (p. 25) este un impuls aşa zicând igienic; şi totodată, miza bine marcată a unui volum pe cât de încăpător, pe atât de selectiv. Pe care Alex. Leo Şerban îl compune din fragmente, dar ca pe o suită, urmărindu-se la date şi în ipostaze diferite, pe întreaga claviatură a pasiunilor lui. Analizând, spre sfârşitul volumului, Bricabrac al lui Lucian Pintilie, autorul vorbeşte indirect despre propria carte făcută "din bucăţi": "Lucian Pintilie nu este omul jumătăţilor de măsură. El scrie / adună o carte ca aceasta (Bricabrac) aşa - adică din fărâme, din fragmente, en miettes - tocmai pentru că numai aşa ea îi dă sentimentul întregului! Paradox: o carte «închisă la toţi nasturii», cu «început», «cuprins», «încheiere» - «impecabilă», cu alte cuvinte - este un fragment; o carte convulsivă, făcută din bucăţi, din fragmente, este un întreg. O măsură întreagă." (p. 341).

În Dietetica lui Robinson, dincolo de distribuţia tematică şi de excepţiile voite grefate în capitole şi secţiuni, se observă trei faze distincte de reflecţie socio-culturală şi scriitură personală. Altfel spus, sunt trei avatari ai lui Alex. Leo Şerban care contribuie la umplerea Cufărului; şi trei identităţi ce se topesc una în alta, lăsând să se vadă, însă, conturul iniţial. Deoarece textele (fragmentele) nu sunt datate, cititorul nu poate reconstitui decât detectivistic contextul primei publicări, din anumite elemente ale realităţii traversate de noi toţi sau după unele teme care au preocupat intelligentsia autohtonă. Dar cel mai bun control rămâne cel stilistic: într-un fel scria autorul în primii ani '90, într-altul după jumătatea aceluiaşi deceniu şi într-un mod, iarăşi, diferit o face de pe la începutul deceniului actual, când lumea românească în ansamblul ei se deschide către lumea civilizată.

Prima perioadă, de tinereţe propriu-zisă, este una a rezistenţei prin cultură înaltă şi printr-un înduioşător snobism la cenuşiul mizerabil al ceauşismului târziu. E faza lecturilor grele, a licenţei cu joycianul Finnegans Wake şi a scrisorii adolescentine către Julien Green care, după ce se va fi întors de la... Polul Nord, îi va şi răspunde admiratorului său din lagărul socialist. Este perioada unui Alexandru Şerban practic necunoscut, înconjurat de mătuşi şi strămătuşi, scriind "comentarii literare" subtile şi indigeste, cu un vocabular preţios nedigerat suficient (Exerciţii de aneantizare, Oare Pierre Ménard ar fi rescris "Alice în Ţara Minunilor"?), mergând la Ateneu "la costum negru, papion, tenişi albi, un ciorap verde şi unul roşu" - "ah, şi o insignă cu Mao la rever!" (p. 66) şi dansând estimp, febril, pe hit-urile optzeciste ale lui Michael Jackson.

E de apreciat faptul că în loc să se dezică de acest avatar juvenil şi acneic, care trăieşte întru cultură, dar şi într-o oarecare confuzie artistică, Alex. Leo Şerban îl recuperează şi îl proiectează pe ecranul cărţii. Înainte ca pseudonimul cool să se impună, pe viitoarea piaţă dâmboviţeană, purgatoriul stilului căznit-savant trebuia parcurs: "În opera pe care o privim, mai mult decât o discutăm - căci discutarea ei ar antrena inevitabil instituirea unei taxinomii şi nu, aşa cum am dori, codificarea unei imposibilităţi, a unei enorme iminenţe a dezastrului (în sensul pe care i-l dă Maurice Blanchot în L'écriture du désastre) -, în opera privită, deci, acest vertij al dispariţiei semnificaţiei, al alunecării verticale a operei în neant ("danger que le désastre prenne sens au lieu de prendre corps", spune Blanchot) este ceea ce opera derobează neîncetat, trimite în planul secund, în acel subsol pe care, în lipsa unei etiminologii (sic!) a neantului, îl vom numi «parabolic», fiind permanent neîncrezători în avantajele, altele decât funcţionale, ale unei asemenea denumiri." (p. 120).

Faza a doua, şi cea mai interesantă din punctul meu de vedere, este cea deschisă prin întâlnirea tânărului de treizeci de ani cu momentul decembrie 1989. Cele câteva texte civico-politice incluse în ultima secţiune (Accidente) sunt într-adevăr accidentale; şi neconvingătoare. Alex. Leo Şerban nu se dovedeşte un cetăţean implicat şi responsabil, cu atât mai puţin un activist politic căruia îi plac baia de mulţime şi supraînălţarea unei tribune. Vrea să fie - şi este, de acum încolo, tot mai mult - un spirit contemplativ şi estet, un individualist hedonist detestând sincer colectivismul, presiunea socială şi naţională, şi dispreţuind neechivoc gustul public (care i se pare o contradicţie în termeni). În 1991, autorul nostru ajunge pentru prima oară la Paris. În 1993, îl întâlneşte pe Cioran într-o galerie de pe rue Visconti şi îi sesizează nota de cochetărie, "evidentă pentru oricine are ochiul exersat în acest sens". Este ochiul celui sigur pe el deja exersat? Descrierea e în orice caz inspirată şi ea fixează nu numai dandysmul lui Cioran, ci şi pe acela spre care aspiră încă-tânărul observator: "În stilul său şui de a se îmbrăca există semnele unei mari eleganţe - ale unui dandysm târziu, care se evidenţiază mai puţin ostentativ, printr-o inadecvare îndelung cultivată! Este aproape incredibil cum omul acesta, care a exersat toată viaţa intensitatea-ca-distincţie, care şi-a trăit obsesiile la acea altitudine care poate fi ridicolă după cum poate fi sublimă (a fost a doua, în cazul său!), omul acesta al refuzului strategic, al écart-ului orgolios şi al sentinţelor zdrobitoare («Camus... o cultură de învăţător!») a avut un «look» (trebuie să vorbim şi despre asta) carrément anodin - de Monsieur Tout-le-monde with a difference; iar «diferenţa» era exact faptul că această «indistincţie» era voită, construită, «falsă». O aparenţă, aşadar." (p. 71).


Citiţi partea a doua a acesti cronici aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer