Paul Goma, Gherla-Lăteşti,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 304 p.
E firesc, în primă instanţă, ca receptorul occidental al dialogului monologat să înţeleagă cu dificultate ceea ce i se relatează, cu lux de amănunte înfricoşătoare. Autorul are însă nevoie de acest ascultător mai mereu mirat, contrariat, neîncrezător, pentru ca explicaţiile şi detaliile pe care le dă să vină într-o proporţie covârşitoare. Altfel spus, el configurează prăpastia de neştiinţă şi neînţelegere vestică a lagărului socialist, pentru a o umple cu această materie densă a captivităţii. În condiţiile unui lector mai avizat şi complice, sugestia ororilor sau simpla referinţă ar fi înlocuit traversarea lor. Dar Paul Goma povesteşte, reproiectează şi reia din toate unghiurile posibile filmul documentar al deţinuţilor politici, al anchetatorilor care i-au călcat în picioare, al judecătorilor servili şi al gardienilor care îi păzesc şi îi batjocoresc suplimentar.
Insistenţa pe structură retorică dată asupra acestor paliere ale regimului îi oferă fostului bandit două posibilităţi complementare. El radiografiază sistemul, sesizându-i articulările şi logica perversă de funcţionare; şi totodată, observă micile variaţii individuale, comportamente mai nuanţate sau mai colorate ce aduc o notă de imprevizibil în strictul desfăşurător concentraţionar. La primul nivel, al radiografiei, Goma lucrează ca un analist, recuperând din propria memorie prodigioasă acele date care echivalează cu nişte coordonate. La nivelul al doilea, al observaţiei, autorul e mai degrabă prozator realist, interesat de morală şi psihologie, de particularităţi caracterologice şi gesturi, replici, cuvinte stâlcite inimitabil. Analiza şi "proza" vieţii de închisoare se completează, scriitorul reuşind în mai multe rânduri performanţa de a închega o scenă explicându-i concomitent resorturile. Toate grozăviile la care asistăm se înscriu coerent în programul de largă aplicabilitate; dar această substructură apăsată şi apăsătoare nu estompează conturul distinct al unui scelerat sau profilul mai omenesc al unui temnicer mai cumsecade.
Astfel, proiectul pedepsirii celor doi deţinuţi provocaţi, în celulă, de un coleg informator (culmea, Paul Goma nu-şi aduce aminte numele lui real, şi atunci îl scaldă în porecle batjocoritoare) se blochează într-o primă fază, prin puniţiunea mai blândă aplicată de ofiţerul de serviciu Tudoran. Acesta îi bate pe cei doi copii neascultători (şi "frontieristul" Klapka, şi colegul lui, Goma, sunt foarte tineri în prezentul lui 1958) cu o bâtă nou-nouţă, de prun, dar fără să depăşească în număr loviturile anunţate. Deja "vrâstatul" Klapka scapă cu opt, în timp ce ştudentul cu bucile "vergine" încasează zece. Loviturile dor (cum să nu doară?), dar esenţial e că ofiţerul nu face - spre deosebire de ceilalţi, urmând să apară în carte - exces de zel. Tudoran, sintetizează autorul, "rupsese cercul": acel cerc al închisorii socialiste unde se poate întâmpla orice şi unde nimeni nu poate fi făcut responsabil pentru nimic. Aceasta cât priveşte Aparatul; fiindcă deţinuţii, dimpotrivă, pot fi bătuţi, torturaţi, mutilaţi, omorâţi sub cele mai fanteziste acuze şi pretexte. Realmente înfricoşător, în cerc, este gradul de libertate pe care membrii aparatului îl au faţă de miile de puşcăriaşi. În timp ce ultimii trebuie să urmeze regulile şi indicaţiile cele mai aberante ("De ce?" întreabă cu mirare occidentala noastră derutată; "Căci de să corăspunzi!", răspunde printr-un citat local autorul), primii nu sunt obligaţi să respecte nici una; şi după ce încalcă, voioşi, propriul regulament, ei nu au de dat nimănui socoteală. Cine poate proba că dincolo de pereţii care ne obturează privirile s-a întâmplat ceea ce povesteşte Goma că s-a întâmplat? Americanii visaţi zi şi noapte de către duşmanii poporului? Sau poate Crucea Roşie, invocată obsesiv şi, de la un punct încolo, parodic?
Între pumnul sau piciorul care izbeşte şi faţa, ficatul ori coloana vertebrală ce receptează loviturile sălbatice nu există nici o instanţă de reglementare, după cum nu există vreun indicator de semnalizare în afară. Scenele de interior sufocat şi umplut de sânge sunt atroce, o dată, prin violenţa lor fizică şi apoi, prin vidarea spaţiului de orice perspectivă exterioară. Nimeni, în afara torţionarului şi a victimei, nu asistă la procesul de "lămurire", şi absolut nimeni - în afara aceluiaşi torţionar şi a aceleiaşi victime - nu va putea relata ce s-a petrecut cu adevărat acolo.
Dacă tovarăşii lucrează la modul abject-organizat, curat, fără probe, sau mai bine zis fără ca probele de pe trupurile deţinuţilor să fie examinate de cineva din afara cercului, unul dintre cei jucaţi în picioare de ei se va răzbuna prin înregistrarea cât mai multor detalii şi prin expunerea scenelor respective în toate pliurile lor. Paul Goma deschide multe paranteze în paginile cărţii, dar pentru a-şi plasa, în ele, explicaţiile de analist al lagărului socialist. Când paranteza este închisă, revine instantaneu la prezentul dilatat al mărturiei directe, dând live ceea ce cu decenii în urmă a trăit. Efectul e de o autenticitate pregnantă. Pe lângă o memorie de elefant, reţinând şi cea mai mică ofensă adusă vreodată, autorul are capacitatea de reinserţie în momentele şi intervalele iniţiale. Şi chiar un strop de umor, negru, cu care îşi pigmentează fragmentele descriptive. Are şi timp: volumul se întinde, practic, pe două zile din condamnarea fostului deţinut, ziua bătăii şi cea a eliberării. După cum drumul spre viaţa civilă va fi lungit la modul analitic în Lăteşti, aşteptarea şi traversarea episoadelor de tortură organizează şi tensionează dramatic Gherla. În acest interval simbolic condensat, dar şi reportericeşte dilatat, Goma are un spaţiu de manevră epică pe care îl gestionează ca un scriitor de prim ordin. Radiografie socio-politică, dar şi tipologie a gardienilor şi deţinuţilor; prezent istoric, supraindividual, dar şi minute, ore, zile şi nopţi de suferinţă personală intensă, netransfigurată; rezistenţă îndărătnică la presiunile şi ofertele sistemului, dar şi clipe de cădere interioară, de complicităţi nescontate cu mâna care loveşte; conştiinţa faptului că subiectul e în fond un obiect aflat la îndemâna lor, dar şi strategii simple ori sofisticate ale ocolirii, ocultării, înfruntării Răului; memorie a cărnii însângerate de lovituri şi a unghiilor sparte, dar şi schimbare scriitoricească a unghiului, pentru a marca trăsăturile şi gesticulaţia personajelor negative...
Am văzut, în primul episod al acestei cronici, aşteptarea prelungită şi chinuitoare a corecţiei, pe fundalul sonor al urletelor bietului Klapka. Să derulăm acum o scenă ulterioară, în care implicarea autorului-personaj este maximă, pe ambele nivele. Bătut cu diferite piese din arsenalul grijii faţă de om ("pe lângă peretele opus uşii, pe jos, aşezate cu vădită grijă: răngi de toate calibrele, ţevi metalice, funii, câteva lanţuri uriaşe, un lanţ greu, cu şuruburi, un snop de bâte legat cu sârmă neagră...", p. 166), Paul Goma va intra curând într-un dans al picioarelor ce caută să-i lase amintiri cât mai profunde. Între cizmoaiele potcovite ale rudimentarului Şomlea şi pantofii lustruiţi ai intelectualului "fin" Istrate se derulează filmul documentar al Gherlei şi drama întregii Românii comunizate cu forţa. Cadrul unu, de psihologie comportamentală observată atent: "«Lasă găleata!», strigă la el Istrate. Şomlea ia poziţie de drepţi, cu găleata la vipuşcă. De acolo de unde mă aflu, pe jos, legat, mă uit la nefericitul de Şomlea. Care, în îndelungata lui carieră, rupsese în bătăi sute, mii de deţinuţi, îi tocase cu bâta, cu ranga, cu cizmele lui bine-umplute; îi înjurase, îi umilise, îi înfometase, îi băgase la izolare, le interzisese asistenţa medicală - îi băgase în pământ, alături, în cimitirul Rozsa Sandor. El, Şomlea cel Bătrân sau Şomlea cel Mare, cel care, ca preţuire pentru devotamentul în lichidarea duşmanului de clasă, fusese numit ofiţer de serviciu al celei mai mari închisori politice din ţară, deşi era doar plutonier, el care nu numai că executa ordinele nebune ale unui nebun clinic ca Goiciu, dar avea şi «idei», «'niţiative», cum le zicea el, de care, numai în acel moment, tremurau direct opt mii de oameni - dar câţi tremuraseră din '48, de când se angajase? (...) «Luaţi scaunul de pe mine», zic. Într-o clipă şi-a revenit, a devenit el însuşi, ŞOMLEA: îşi ia avânt să-mi tragă un şut - îndrăznisem eu, un vierme, să-i dau sfaturi, lui - LUI? Însă, Istrate îl opreşte, atingându-l cu bastonul pe umăr: «Ai auzit? Ăsta-i oul lui Columb: ia scaunul de pe el!» «'L iau, s' trăiţ'!» - şi, înviorat, ia scaunul, dar rămâne cu el în mână, cu ochii ţintă la Istrate, în aşteptarea ordinului următor. «Deocamdată, pune-l aici...» îi arată cu bastonul, Şomlea execută. «Ia şi taburetul. Aici...» - Şomlea execută cu voioşie şi recunoştinţă - aşa trebuia de la început: să-i deie ordine, nu să-i pună întrebări ca la şcòlă..." (p. 180). Şi cadrul doi, în care moartea se apropie şi fâlfâie lângă urechile condamnatului: "capul îmi era complet dezacoperit, nu aveam destule mâini cu care să mă apăr de cele patru picioare ale animalei, printre picături mă protejam (!) de loviturile prunului şi ale vergelei; încercam să le înalţ deasupra capului, dar fie că venea o lovitură în burtă, în coaste care mă chircea, iar mâinile se duceau instinctiv într-acolo, fie că pur şi simplu nu le puteam înălţa mai sus de obraz. Pentru că nu puteam, nu mai puteam: de-acolo-ncolo îmi erau moarte. În schimb, urlam. Urlam din toată inima. Urlam atât de tare încât, la un moment dat, am încetat de a-mi mai auzi glasul. Parcă aş fi urlat în gând; sau în vis. Şi totuşi mi se auzea - dovadă că Istrate: «Taci, 'tu-ţi candela mă-tii, taci!», iar Şomlea, şi el: «Taj', mă! Taj', mă!» (...) M-au plimbat cu lovituri de picior prin toată încăperea, nu mai vedeam decât traiectorii de picioare, ca de trasoare, toate venind în cap, în miezul capului se statornicise un ritm, ca pulsul: loviturile de bâtă şi de vergea. În cap. Numai în cap. «La cap, la cap, 'tu-i candela mă-sii! La cab', la cab', la ca'!!» «La ca', s' trăiţ'!» Eu urlam. Din inimă. «Taci, mă, 'tu-ţi candela mă-tii! Taci, mă, taci!» - iar Şomlea ţinea hangul: «Taj, mă, taj'! Taj, mă, taj'!»" (pp. 186-187).
Dar e Paul Goma omul conformist şi scriitorul evazionist care să-i netacă? Évidemment, non.