Goma-? (II) - Gherla-Lăteşti, de Paul Goma

Abia în a patra variantă a Gherlei, cea (re)scrisă în octombrie 1973, interlocutorul feminin şi francez al fostului deţinut care-şi povesteşte experienţele de închisoare dispare, cu tot cu replicile sale, din paginile cărţii lui Paul Goma. Nu însă şi din structura ei: fiindcă această prezenţă-absenţă a receptorului prim de suferinţă românească şi estică este considerată simbolică pentru indiferenţa stângiştilor occidentali (dominanţi în anii '70) faţă de dramele şi tragediile din lagărul socialist.

Prima variantă a Gherlei, începută şi finalizată în noiembrie-decembrie 1972, fusese determinată, ca printr-un declic, de către replica întrebătoare a unui cuplu de pictori români, gazde pariziene ale viitorului autor. După ce Goma le descrisese bătaia încasată la Gherla, pe 19 noiembrie 1958, cu două zile înaintea eliberării "ştudentului", gazdele româno-franceze au plusat într-un mod deopotrivă logic şi empatic: "De ce n-ai scrie o carte cu ceea ce ne-ai povestit - dar aşa cum ne-ai povestit?"...

Gherla e răspunsul la această întrebare, un răspuns cu un acelaşi trunchi confesiv şi documentar, dar tot mai elaborat de la o variantă la alta. În versiunea de faţă, dialogul devine unul monologat, prin decuparea tuturor intervenţiilor neîncrezătoare sau naive ale întâiului ascultător. Acestea ies din dialogul iniţial, rămânând însă, ca tot atâtea semne ale mirării, între rândurile acum compacte ale mărturiei lui Paul Goma. Efectul este deosebit şi autorul ştie să-l utilizeze gradat, într-o compoziţie structurată nu numai de depoziţia lui, ci şi de neîncrederea ori stupoarea lor. Ceea ce el povesteşte - ei nu cred; sau cred doar pe jumătate. Iar ceea ce el detaliază, cu abundenţă de imagini şi termeni ai spaţiului concentraţionar autohton - ei nu înţeleg. Trebuie să li se explice suplimentar, să li se traducă, să li se lămurească prin comparaţii, analogii, concretizări.

Oricât ar părea de curios pentru cititorul deja "avizat" asupra egocentrismului propriu lui Paul Goma, accentul cade aici pe ei, nu pe el. Relatarea e astfel concepută şi rulată narativ încât să atingă sensibilitatea şi conştiinţa unui destinatar pe lângă care, altfel, ar putea să treacă. Faptele petrecute şi înregistrate pe propria piele în cercurile închisorii politice nu sunt descrise în nuditatea lor, ca într-un reportaj, după cum nu sunt interpretate excesiv, cu obstinaţia pamfletarului fixat asupra unei ţinte. Paul Goma este şi un reporter socio-moral, şi un pamfletar îndârjit, dar Gherla lui înseamnă altceva: un efort notabil de a intermedia lectorilor distanţaţi (la propriu şi la figurat) o realitate existenţială atroce.

Semnificativ, autorul nostru nu se auto-focalizează ca protagonist privilegiat epic al scenelor de închisoare. Nu-şi hiperbolizează suferinţele şi nici meritul de a le fi rezistat, contrapunându-le demonstrativ laşităţii majoritare. Gherla e mai puţin memorialistica unui subiect care se flatează, recuperându-se în ipostaze ale rezistenţei, eroismului, martirajului, şi mai mult observarea şi fixarea elementelor de Sistem în care opt mii de deţinuţi sunt trataţi similar. Prin urmare, Goma nu se proiectează în statura suferitoare şi finalmente triumfătoare a Individului. Urmăreşte, în schimb, cu o atenţie concentrată traseele colegilor de suferinţă, precum şi categoriile de torţionari cu care vieţile tuturor s-au intersectat ireversibil. Ei, occidentalii de departe, trebuie făcuţi să înţeleagă ce s-a întâmplat, din 1948 încoace, cu "noi, deţinuţii".

Într-una din exhibările lui tipice, inclementul Paul Goma evocă brutal moartea sceleratului bâlbâit Goiciu - într-un moment, fireşte, ulterior grozăviilor din prezentul relatării. Parcă ni se desenează cele două perspective din dialogul transformat în monolog. Pe de o parte, acest ami lointain, o chère camarade umanitaristă, intrigată de lucrurile pe care le află, mai vrând, mai nevrând să le asimileze; iar pe de alta, martorul implicat până la os, fostul politic torturat şi umilit în Gherla eticii şi echităţii socialiste. Întrebarea dispărută din pagină ar fi putut suna aşa: "Dar acest Goiciu mai e în viaţă?". Şi răspunsul neted la ea: "Nu mai trăieşte, dă-l în mă-sa, a murit, săracul, Dumnezeu să-l ierte, că noi, deţinuţii-lui niciodată!" (p. 123). Urmează o nouă întrebare evaporată, încercând timid raţionalizarea demenţei. Şi un nou răspuns contondent, sătul parcă de atâtea semne de întrebare şi mirări de dincolo de Cortina de Fier: "De ce, de ce, de ce! De-aia!! De... Ştiu eu? Cum să spun... Într-adevăr, Goiciu şi cei de seama lui ar fi meritat să fie ucişi. De mâna deţinuţilor, a rudelor acestora. De mâna celor pe care el îi umilise, înfometase, chinuise, torturase, ucisese. Ar fi fost firesc şi drept, Doamne-Doamne nu numai că ar fi iertat fapta, dar ar fi spus: «Iar acum, după ce ai curăţat pământul de un diavol, mergi de te spală pe mâini, să te curăţeşti!»" (p. 124).

Scriitorul reuşeşte performanţa de a se detaşa de propriile experienţe, privindu-le din interiorul, dar şi din afara lor; şi, pe o treaptă necesară compoziţional, din unghiul unui receptor aflat la ani lumină de cobaii răsăriteni. Fiecare scenă din Gherla se cere prezentată în conturul ei iniţial, şi în acelaşi timp sprijinită cu informaţii şi explicaţii care să o facă accesibilă destinatarului moralmente îndepărtat. De fapt, morala este şi pentru acest lector occidental extras cu uşurinţă din paginile unor bieţi români comunizaţi cu forţa un teren de reflecţie, atitudine şi reacţie. Dar cum poate acest cititor bine intenţionat, însă derutat, să creadă ceea ce nu poate fi crezut? Cum să accepte el ca referent şi ca bază a întregii discuţii (o discuţie, în fond, imposibilă) realitatea demistificată a închisorilor socialiste? Cum să înţeleagă el că Gulagul nu este o invenţie, o exagerare retorică, un episod pasager şi local, un accident de parcurs istoric, ci o componentă sistemică a lumii sovietizate?

În miezul cărţii lui Paul Goma se află, bineînţeles, închisoarea lui şi a noastră; dar şi această imposibilitate structurală a unui om "normal" (trăind într-o societate normală) de a o vedea în datele ei reale. Drama deţinuţilor care croiesc scenarii fanteziste în legătură cu o mereu amânată sosire a americanilor eliberatori se scufundă - de la un punct sesizant în traiectul gândirii autorului - în tragedie. Atunci când aceşti salvatori vor fi venit, ei nu vor înţelege mai nimic din gropile comune umplute cu cadavrele duşmanilor poporului. Dacă vor ajunge, într-un happy-end, la gurile Dunării, americanii vor ajunge când memoria rezistenţei şi amintirile concrete ale numelor şi faptelor însângerate vor fi de mult pulverizate.

Vor apărea atunci, "în compensaţie", justificări ale foştilor călăi. Vor curge pledoariile pro domo ale unor bătrânei cumsecade, ascultaţi cu consideraţie, în prezentul pensiei lor, nu văzuţi în directul bătăilor mutilatoare şi al omorurilor propriu-zise săvârşite pe vremuri. La confuzia momentului istoric "recuperator" vor contribui şi falsele victime, pletoric-justiţiare, în timp ce acei câţiva eroi rămaşi în viaţă vor păstra o jenată discreţie asupra suferinţelor personale, reale. Aproape totul va fi explicare şi explicitare, legitimare şi contextualizare. Extrem de puţine lucruri vor fi înfăţişate aşa cum au fost, fără distorsionări oportune, fără deraieri fabulatorii, fără contrafaceri; şi chiar în ipoteza că ele vor apărea, cine şi le va asuma?

Încheiată în 1973 şi publicată pentru prima oară în România în 1990, a patra variantă din Gherla anticipează uimitor această stare de fapt. Şi, anticipând-o, Paul Goma încearcă din răsputeri s-o modifice. Pe lângă încăpăţânarea tânărului arestat în 1956, sesizăm încrâncenarea autorului de a nu uita nimic din trecutul său de puşcăriaş politic. Mărturia lui, alături de mărturiile altora, ar putea schimba viitorul comun: "Uite, eu, fost puşcăriaş, fost deoìst, am fost «consătean» cu supravieţuitori de la Sighet - dar tot nu ştiu ce-a fost acolo. De unde să aflu: să mă adresez foştilor gardieni? Ar fi interesant de ştiut ce cred foştii directori, politruci, gardieni - dar până una-alta: ce spun victimele? Martorii: ce mărturisesc ei? Cum a fost ucis Maniu? Ce i s-a întâmplat cu adevărat lui Gheorghe Brătianu? Doar n-o să cercetez arhivele Securităţii! (...) Securitatea, ştiind bine ce fel de dreptate a împărţit (am spus bine: împărţit, ea fiind şi instanţă judecătorească), a distrus toate documentele prin falsificare: le-a traficat: când va fi «momentul», să nu poată deveni dovezi ale crimelor... Ca instituţie secretă ce este, Securitatea pune un deosebit accent pe dotarea fiecărui post, chiar raional, cu un crematoriu de hârtii. Tone de hârtii pe care au picurat lacrimile şi sudoarea anchetaţilor au fost arse, ca să dispară orice urmă de «activitate revoluţionară» a Organului, lăsând în urmă - la arhivă! - falsurile, paradeclaraţiile, forma lor dactilografiată, în care «dialogul - dactilografiat curat de tovarăşa dactilografă - sună»: «Recunoşti cinstit că ai avut o activitate banditească?» «Da, recunosc cinstit că am dus o activitate foarte banditească.» «Împreună cu care bandiţi legionari ai comis faptele banditeşti?» «Eu am comis faptele banditeşti împreună cu bandiţii legionari X, Y, Z...». Acestea, hârtiile-dactilografiate-pe-curat, vor constitui «documentele» după care se va scrie paraistoria României!" (p. 25).

E suficient să ne uităm acum în jur pentru a înregistra eşecul lui Paul Goma. Diagnostic personal exact şi o soluţie moral-comunitară avansată încă de la începutul deceniului opt; dar eficacitate socială zero. "Adevărurile" după care ne ghidăm astăzi sunt cele ieşite, într-un debit bine controlat, din arhivele şi laboratoarele Securităţii. Excepţiile rămân excepţii. După cum a pierdut bătălia solidarităţii de breaslă, în epoca Chartei '77, Goma a pierdut-o şi pe cea a restabilirii adevărurilor Gulagului românesc, în anii postrevoluţionari. Şi totuşi, şi totuşi... Poate părea naiv ce scriu acum, mai ales în ochii "atotştiutorilor" mereu pe valurile istoriei naţionale. Eu cred în ceea ce spune Paul Goma despre Securitatea lui Dej şi a lui Ceauşescu; nicidecum în ceea ce spune această instituţie "a noastră", omniprezentă şi omnipotentă, despre Paul Goma.