Paul Goma, Gherla-Lăteşti,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 304 p.
Pe acesta din urmă îl utilizează, dimpreună, marxişti reşapaţi şi juni care nu l-au apucat pe Ceauşescu, minimalişti postmodernişti şi maximalişti ai problematicii multi-culti. Pe cel dinainte l-au folosit, până l-au stors şi l-au scămoşat ca pe o rufă oarecare, nu atât foştii deţinuţi politici şi puţinii noştri disidenţi, cât anticomuniştii post-'89, conştiinţele civice trezite la viaţă cu Revoluţia, liberali, ţărănişti şi regalişti subiţi, care şi-au pus într-un sertar (dacă nu l-au ars simbolic, în Cetate) carnetul de Partid unic.
N-aş vrea să ofer o versiune caricaturală a anticomunismului şi, respectiv, postcomunismului autohton, ci dimpotrivă, să decelez şi să disociez exerciţiul retoric, demersul lucrativ, moda ideologică, de convingerile reale şi profunde, neinfluenţate de contexte şi conjuncturi, devenite, cum să zic?, una cu persoana care le nutreşte şi le exprimă. Aceste convingeri, de orice culoare ar fi ele, se cer observate, marcate şi respectate; inclusiv prin rezerva noastră faţă de pseudoconvingerile uşurele, care se adaptează şi se afişează.
Şi pentru a nu vorbi doar la modul general, să vedem cum a fost receptat Paul Goma în spaţiul cultural românesc, în primii ani postrevoluţionari şi după aceea. Imediat după decembrie 1989, meritele sale de disident au fost scoase în evidenţă, subliniate, încununate cu stima şi mândria Scriitorului român - deşi acelaşi Scriitor generic, cu rare şi onorante excepţii, nu făcuse absolut nimic pentru a se solidariza cu protestele anticeauşiste şi anticomuniste ale lui Goma. A fost proiectată, până la saturaţie, imaginea lui de rezistent, însă acum, în anii '90, nu în cei anteriori, ai închisorilor şi tribulaţiilor lui Paul Goma "al nostru". Cu ani în urmă, majoritatea literatorilor autohtoni "nu auziseră" de Goma şi de faptele lui; sau dacă totuşi auziseră, nu fuseseră impresionaţi de ele; şi aceasta pentru că Goma "nu avea talent" de scriitor, deci nu era, propriu-zis, un scriitor, aşa că de ce să ne intereseze - pe noi, adevăraţii scriitori români - cazul unui scandalagiu non-scriitor?
În compensaţie, girul moral acordat anticomunistului Goma după ce comunismul căzuse la noi a fost dublat de unul estetic. Dacă, înainte vreme, ce-a făcut acest Goma? şi cine este, în fond, acest Goma?, acum, brusc, cu o înmărmuritoare adaptabilitate de diagnostic, Goma fusese totul şi putea totul. Un critic n-a pregetat să-l numească cel mai important prozator român din perioada postbelică; dar şi celorlalţi, mai lenţi în reacţii, le-a fost extrem de greu să mai găsească vreun lucru (un element, un aspect, un detaliu) criticabil în viaţa şi opera lui Goma...
Nu ştiu câţi dintre noi ar fi rezistat la o asemenea suprasarcină întâi descalificantă, apoi hipervalorizantă, aplicată de un câmp receptor conformist unei bio-bibliografii care este una şi aceeaşi. Ca şi cum n-ar fi fost suficient un asemenea balans, la o vreme după ce Goma-? devenise, la noi, Goma-!, subiectul transformat în obiectul adoraţiei de breaslă a început să se certe, în parte, cu aproape toţi actorii importanţi ai scenei culturale autohtone. N-a durat mult până când noua circumscriere şi reformularea cazului Goma să se producă. Paul Goma este intratabil; nu zicem că n-a făcut nimic înainte de '89, dar, până la urmă, ce cărţi a scris el? Şi unde? Rezistă la examenul nostru profesionist? Are relevanţă estetică? Îl reconsiderăm în latură documentară? Dacă ne gândim mai bine, artistic, Goma e nul; iar în plan referenţial-documentar, ce credit poţi să dai unui ins cu un astfel de comportament?
Efectul, previzibil, a fost că despre Paul Goma nu s-a mai scris deloc, nici de bine, nici de rău; că volumele mai vechi nu i s-au mai reeditat, iar cele noi i-au fost refuzate de editurile importante, provocând alunecarea lui spre spaţiul fără filtre al internetului, de unde i-au venit şi puseele antisemite. Desconsiderarea fostului coleg "turbulent" din perioada Chartei '77 şi a scriitorului "cu majusculă" din anul Pieţei Universităţii şi-a atins, cred, pragul critic prin această ignorare voită, tactică, mai dureroasă pentru un autor decât orice obiecţie la adresa cărţilor lui. Şi dacă de la colegii de generaţie şi sistem literar Paul Goma nu mai poate aştepta nimic semnificativ, singura lui şansă de a fi citit şi redescoperit ţine de o generaţie tânără, care nu a avut însă decât un contact mediat cu închisorile şi ororile regimului trecut. Rezistă bietul Goma, scuturat atâta timp, şi în atâtea direcţii, de către ai lui, acestui examen făcut de lectori inocenţi şi de evaluatori cărora le-ar putea fi bunic?
Să citim, pentru edificare, două fragmente din Gherla-Lăteşti, volumul-binom compus din Gherla, ce evocă experienţa detenţiei propriu-zise, şi Lăteşti (manuscris neterminat, suspendat în mijlocul unei fraze!), centrat pe anii domiciliului obligatoriu în Bărăgan. Fragmentele citate sunt dinspre finalul Gherlei şi focalizează frica plus scârba de sine însuşi resimţite cu cincizeci de ani în urmă de către foarte tânărul bandit. Cititorul va observa însuşi dacă netalentatul Paul Goma are totuşi talent literar; dacă are acuitate psihologică, senzitivitate morală, densitate a paginii şi compoziţie bine lucrată. Dacă ştie să construiască o scenă şi dacă, urmărind-o ca personaj implicat, se serveşte de tonalităţi eroizante sau de un registru autovictimizant pentru a se pune într-o lumină favorabilă şi a se detaşa de ceilalţi tovarăşi de suferinţă.
Deocamdată, în prezentul resuscitat, ştudentul Paul Goma aşteaptă să fie maltratat, după ce organele Statului vor fi terminat cu "frontieristul" Klapka: "urletele au început să urce, ritmul să şchiopăteze, în loc de urlet sănătos, de ţipăt, acum se auzeau horcăituri. Horcăiturile au început şi ele să scadă. Scheaună, Nandi Klapka; din ce în ce mai slab şi mai fără legătură cu loviturile care se aud distinct - după timbru îmi dau seama şi unde lovesc. Stăteam rezemat de peretele de scândură al ţarcului, cu urechile la pândă - la un moment dat m-am surprins numărând loviturile, dar m-am încurcat pe la unsprezece şi abia după aceea mi-am dat seama că ar trebui să-mi fie ruşine - şi mi-a fost. Stăteam lângă perete, nu-mi mai era frică, nu-mi mai era deloc frică, dar îmi rămăsese ruşinea că numărasem loviturile primite de un coleg - şi fusese de parcă aş fi privit prin gaura unei chei. (...) Klapka n-a mai urlat. Aşa: a început să neurle. Fulgerător. Nici nu mai horcăia. Nu scheuna. Nu, nimic. Şi totuşi, atunci nici o clipă nu m-am gândit că el tace fiindcă ar fi murit. Am aşteptat, calm, răbdător, să-i reaud glasul - pentru că aşa trebuia. Loviturile s-au mai simţit o vreme, apoi, ruşinate de lipsa de ecou, s-au aşezat pe scaune, s-au culcat pe jos - pentru că sunaseră singure şi fals şi de neacolo." (pp. 159-160); "urechea nu-mi era de folos, se lăsase ceaţa pe auz şi mă întrebam: peste zece secunde? peste douăzeci? peste patruzeci?, nu contează, dar să vină odată - şi-atunci am auzit un... - ba nu, greşesc, am auzit înainte de robi... A, nu! După robinet am auzit, însă înainte ca ceaţa să mi se lase peste tot - dar ce contează? Contează. Contează, contează, fiindcă înainte ca. Deşi pare ilogic, aşa a fost: întâi s-a auzit răcnetul lui Nandi şi numai după răcnet a venit... Şi, Dumnezeule, a fost răcnetul cel mai. Mai cum: mai aproape de moarte. Auzisem destule la Interne, mai ales sus, la anchete, apoi la Jilava, ce să mai vorbim aici, la Gherla - a pornit de foarte jos şi parcă opintindu-se în urcuş, uneori sărind, ştirbit, dar continuând să...
Degeaba, ce fac eu aici: încerc să prind în cuvinte? Dar ar trebui, pe lângă talent - eh, talent, dă-l dracului de talent, spuneam că fusese ilogic: întâi urletul lui Klapka şi numai după ce el şi-a luat avânt, cumva pe fondul lui, a venit Şomlea cu grohăitul. Deşi în realitate, sigur fusese invers: urletul lui Klapka fiind cauza grohăitului şomlesc. Dar. Dar grohăitul a fost scurt, înfundat. A lăsat numaidecât loc înjurăturilor. Apoi urletul lui Nandi a fost astupat, mecanic, i-a fost astupată gura, simultan producându-se multe zgomote, unele inutile, altele decurse din astuparea gurii: buşeli, lovituri înfundate, icnete (le distingeam pe cele de efort, ale lui Şomlea de cele ale lui Klapka: de durere). Apoi din nou urletul lui Klapka, de astă dată liber. Zăngănit de găleată goală, răsturnată. Zăngănit de bare metalice. Buşiturile continuă, din ce în ce mai dezordonat, glasul lui Klapka fiind acum un scheunat neîntrerupt, loviturile nu-l pot frânge, nici şterge. Pentru câteva clipe cineva îi înfundă gura. Dar numai pentru câteva clipe. Am înţeles că acolo se întâmplase ceva în afara programului, ceva care, de obicei, nu se întâmplă. Nu-mi era frică, nu-mi era decât... grabă: de s-ar termina odată!
Această aşteptare, grabă s-au povârnit într-o altfel de aşteptare, altfel de grabă, vreau să spun: acum aşteptam altceva - desigur şi aici aşteptam un rând la ceva, dar acum aşteptam altceva, la altceva, şi mi s-a părut că-mi slăbise băşica, m-am pipăit pe sub fusta-pantalon, nu m-aş fi mirat dacă aş fi dat de ud - însă Câinele Roşu care mă pândea prin gard: «Ce ai, mă? Te-ai pişat pe tine?» - n-am răspuns, el a continuat: «No, las', că-ţi vine şi ţie rându': te piţi tu şî te caci pe tòte părţ', pe nas-gât-urechi!» Clăpăugul găseşte că tovarăşul şi iniţiatorul lui în gardienìe rostise ceva nemaipomenit de înţelept şi, mai ales, înveselitor. Se porneşte pe râs. Înăuntru nu se mai aud loviturile. Doar scheunatul subţire, firav, rămas într-o aţă. Eu, deşi verificasem, mă simţeam pişat, dar nu îndrăzneam să mă repipăi. În sfârşit, uşa se deschide - uşa lor, pe care eu din ţarc n-o văd. Gâfâitul lui Şomlea: «Lòţi-l pe-ăsta ş-aducèţi-l pe ştudent»!" (pp. 162-163).
Ce i se întâmplă în continuare tânărului şi încăpăţânatului deţinut politic e de citit în această carte în care el ţine să-şi amintească totul: să-i "neuite" pe torţionari, să-i "netacă". E destul să spun că, ajuns în celulă, omul nostru îşi descoperă trei unghii aproximativ întregi. Restul de şaptesprezece sunt carne vie.
Cred că abia de-aici, de la acest prag al unghiilor zdrobite şi al cărnii tocate de lovituri, poate începe o lectură critică şi o onestă analiză literară a lui Paul Goma.