Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (IV)


Mihaela Iancu

07.01.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

La biroul acesta mă simt ca un pitic împachetat. Speteaza scaunului îmi taie jumătate din spate şi din pricina asta am tendinţa să-l curbez sau să alunec şi să-mi întind picioarele prin crăpătura mesei, până dau de căldura caloriferului. Într-o ordine aleatorie înghesui pe spaţiul rămas liber din jurul monitorului un bol cu cereale, o cană cu ceai, creioanele, caietul cu notiţe, coli şi aproape, mai aproape, boxele. În stânga, pe masa de cafea sunt aşezate foile mele cu el, sortate de zile şi teme, pline de acolade. Pe tăblia de sub masă sunt cărţile, fotografiile, jurnalul şi caiete de-ale lui. Tai mai mult decât scriu.

Am stabilit că nu mai vorbim cât timp o să scriu textul. I-am spus că nu mă pot gândi decât la text şi că n-aş putea să-l mai ascult cum se cuvine şi nici să-i răspund lent, în pauze, pe cât aş vrea. A spus că o să-şi trimită mesaje singur şi că mi le va da apoi să le citesc când voi avea răgaz. Am stat trei zile, apoi i-am spus că trebuie să vedem ecranizarea după Alice în Ţara Minunilor în martie. El are o slăbiciune pentru cartea lui Lewis Caroll care a fost şi matematician. Slăbiciunea asta nu va intra în text. Nici catalogul pe care l-a făcut singur doar pentru că era atras prea mult de cel real şi nu avea curaj să-l privească. Nici despre colecţia lui de capace de bere nu voi scrie, nici despre cum fura din casă borcane cu dulceaţă şi mosoare cu aţă ca să le ofere drept premii celorlalţi copii cu care se juca. Nici despre Jurnalul Străzii Iernii, inventat de el, în care trecea toţi câştigătorii, nici despre prima pereche de pantaloni lungi, "pantaloni de fierar" cum spunea copiii, fără dungă, prăpădiţi, rămaşi de la un frate mai mare, cei care marcau agonia copilăriei. Am scris şi am tăiat. Pentru că nu era din povestea asta. Poate în viitoarea.

L-am întrebat luni cu câte zile înainte de întâlnirea de la Sfântu Sava se tunsese. Mi-a scris "Nici Securitatea, care era specialistă în întrebări încuietoare, nu putea pune o întrebare atât de grea. Mai întreabă-mă, te rog!" Aşa că am vorbit despre pijamalele, papucii lui, lumina din holuri, dacă îi e urât sau frumos. Dar numai, gata, nu mai vorbim.

Mă uit la fragmentul de text sterp şi mi-e o ciudă ştirbă că nu e în stare să-l arate nici pe jumătate. Mă întreb dacă nu am făcut o greşeală spunând, înainte de a intra mai adânc în reporting, că eu nu voi apărea în text. Mă întreb de ce fug atât de texte în care să fiu explicit. Pot eu să ştiu ce relaţie va avea omul acela cu mine încât să-l trimit de la bun început pe el în arenă şi eu să rămân în culise, la spionat? Nu intră oare asta în contradicţie cu pretenţia mea de a trimite omul înainte de toate la întâlnire şi abia apoi, un jurnalist? Nu falsific eu momentele aşa? Mecanica cuantică a spus că nu mai putem pune în separeuri subiectul şi obiectul de analizat. Nu e contra firii să crezi că obiectul nu e influenţat de cel care îl analizează, iar cel ce analizează nu e modelat de ceea ce studiază? De ce mă încăpăţânez să falsific viaţa expediind repede întrebările cu răspunsul "textul acesta nu e despre mine" ca şi cum nu aş ştii că, în cele mai bune poveşti, povestitorul e o prezenţă care capătă cu totul altă identitate decât cea carnală, că intră în tine şi nu-i mai simţi prezenţa, că devine fantezie, că predicatul desenează de fapt subiectul.

În cea mai bună din lumi aş vrea să nu mai fie nevoie să dorm, să nu mai mănânc, să pot lucra neîntrerupt fără să simt nevoie să mai fac altceva, să mă trezesc că uit ce fac, să îmi citească altcineva cu voce tare liniile, să aud cum sună glasul meu în gura lui. Mă întreb dacă nu îmi fac şi un deserviciu citind de atâtea ori paginile cu voce tare. Nu pot citi în alb deşi aş vrea. Am senzaţia că vocea mea face altceva cu ce e pe hârtie. Amândouă falsează. Tonul meu nu e mereu acoperit de cuvinte şi cuvintele alea nu au mereu vocea mea. Mi se pare unul din cele mai grele lucruri. Să-mi pun timbrul vocii în text. Cu pauzele mele, cu volumul meu, despre întrebările şi nesiguranţele lui. Trebuie altceva decât semne de punctuaţie. Cum scriu mai tare sau mai încet? Cum fac rândul următor aşezat chiar dedesubt să vină mai târziu, să-l lase pe cel de sus să stea mai mult pe ecran?

Tocmai de aceea nu pot scrie fără muzică. Nu am niciodată un playlist. Îmi aleg o melodie, de obicei o pun o dată sau de două ori şi apoi nu mai gândesc prea mult, dau play în neştire. Cumva, indiferent de poveştile pe care le spun, melodiile sunt din acelaşi registru pentru că şi lucrurile pe care aş vrea să le scriu sunt într-o horă, sunt obsesii-surori. Orice mă face în stare, merită o reluare. Cel mai bine e când ajung să aştept bass-ul, sau chitara, sau pianul, adică un ton anume. Momentele de aşteptare sunt singurele în care ascult cu adevărat, apoi totul devine un fond. Aş vrea să ştiu pe ce muzică ar pune altul textul meu. Nu ascult versurile când scriu, dar am nevoie de o voce care să fie asemănătoare cu tonul meu. Mi se întâmplă de foarte multe ori să deraiez de la idee din cauza muzicii, să scriu mult şi prost sau puţin şi prost şi mă opresc să curăţ, dar de cele mai multe ori mă ajută să-mi găsesc timbrul. Apoi încerc să recitesc cântând o dată cu melodia, iar acolo unde cuvintele mele nu sunt versurile cântecului, mă întreb ce am ales greşit: melodia sau propoziţia? Nu ştiu să fac întotdeauna diferenţa. De cele mai multe ori ceva e greşit, dar nu pot îndrepta. Dar ştiu că e bine să nu mă mişc de pe scaun.

Aş fi vrut să pot scrie exact în clipa în care am pus ultima literă a primului draft. În clipa în care am simţit atât de clar că sunt doar o parte din ceva mult mai mare decât mine, ceva ce nu ştiu cum se numeşte, care mă înglobează în el, ceva fără de care plăcerile mele ar fi mult mai sărace şi ceva care fără mine ar fi incomplet. De la el am aflat de principiul holografic, felul în care partea poate da seama de întreg, minunea datorită căreia recunoaştem într-o frunză toate frunzele din lume, felul prin care ne apropiem de infinit studiind finitul, felul în care un ciob de oglindă reface întreaga imagine, felul în care agonia unui poet poate fi şi a ta şi a mea şi totuşi numai a lui. Senzaţia că există un calm al lucrurilor care aşteaptă să mă potolesc. Aş fi vrut să am o fereastră care să dea spre mare. Dar nu am putut să deschid pagina atunci, pentru că era tăcerea absolută şi în tăcerea absolută nu articulezi nimic. Tot ce evoci apoi e amintirea stării de conştiinţă a acestei bucurii, dar miile de cuvinte nu vor face niciodată cât cinci minute de tăcere. Cred că au nevoie una de alta. Cuvântul va curta mereu tăcerea şi tăcerea îl va împlini de câteva ori, apoi îl va părăsi din nou. Acum nu mai pot scrie. Am rămas doar cu frustrarea cuvântului care încearcă să prindă ce-a fost. O să fac o baie şi-o să-mi treacă. Noroc că există muzica.


Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer