Gânduri fără noimă

Am cunoscut pe cineva care dădea stafide unei lebede supraponderale şi pe altcineva care hrănea o altă lebădă, negrasă, cu iarbă ruptă în smocuri chiar din faţa păsării. Nu există nici o morală aici, nimic de povestit în plus, doar mi-am amintit din senin de ambele lebede (prima din Varşovia, a doua din Munchen); şi tot mergând spre casă, seara, prin zăpadă, mi-am mai adus aminte de un cârd uriaş de gâşte albe, sâsâitoare, acoperind o pajişte verde crud, ici colo cu accente rotunde de gri-iepure, ce se mişcau în salturi mici, grăbite. Nu ştiu de ce m-a dus cu gândul la Miro. Aveam aparatul în mână, atunci, însă până m-am gândit la diafragmă, timp de expunere şi alte din ăstea câmpul meu abstract ca o pictură minimalistă s-a stricat. De fapt dispăruse. Devenise parc-cu-gâşte-turişti în plastic-fără-iepuri, o aglomerare neinteresantă, ca de bâlci. Ar fi putut să treacă pe acolo şi Obama în fundul gol, făcând piruete, că tot n-aş fi apucat să-l fotografiez la timp. În seara asta m-am uitat la zăpada de pe maşini - am vrut să scriu lucruri cu degetul - ceva. Nu ştiu ce. O poveste obscenă cu sex, pentru că altceva n-ar interesa trecătorii. În propoziţii scurte, concludente. Sau mai bine o poveste neobscenă, despre oamenii care noaptea, pe ninsoare, obişnuiesc să se uite la felinare, de jos în sus, fireşte, până când ameţesc. Nu m-ar fi văzut nimeni, era pustiu. Dimineaţa şoferii ar fi aruncat zăpada pe jos, fără să citească, s-ar fi dus la treburile lor ori s-ar fi ciocnit cu alte maşini, pomi sau vieţuitoare.

Am căutat acum câteva clipe o poză cu Miro. Un portret. Am găsit unul, pe internet, făcut pe 13 iunie 1935, la Barcelona. Îmi place! Dacă aş putea să intru în fotografii - şi nu pot, să fie clar - aş tăia pe furiş nasturele de la costum şi m-aş întoarce la mine în cameră. Aşa aş avea un nasture-Miro. L-aş lipi pe perete, cu superglue. Aş mai fi putut să-i zburlesc un pic părul. Doar o idee. Sau i-aş aşeza pe cap, în echilibru, un ghiveci cu muşcate.