Cartea foametei se citeşte cu lacrimi în ochi

Prima dată am auzit despre foametea din 1946-1947 cînd eram de vreo cîţiva ani. Tata îmi povestise atunci în treacăt prin ce trecuse la vîrsta de zece ani. Nu se mai găsea nimic de mîncare în Moldova şi oamenii începuseră să migreze în căutare de hrană. Asta se întîmpla în zona Vrancei. Erau patru băieţi, tata fiind cel mai mare, şi soarta lor era în mare primejdie. În '46 fusese o secetă teribilă şi nu se făcuse nimic pe cîmp în zonă. Bunica a plecat atunci cu un tren mărfar în Oltenia, la strîns grîu "pe urmă", adică boabe răzleţe, rămase de la secerat. Ajunsese înapoi cu jumate de sac, grîu care le-a salvat apoi vieţile.

Cînd ascultam poveştile astea teribile, în copilărie, nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă să-ţi fie foame. Trăiam, e adevărat, cu cartele de pîine, zahăr, ulei, mîncam brînză cu ceai şi pîine cu unt şi gem, dar măcar aveam cu ce-mi umple stomacul. Mai tîrziu, tot înainte de '89 fratele meu făcea "foamea" în căminele studenţeşti din Iaşi. Era politehnist, mînca bulion pe pîine şi, odată la cîteva săptămîni, "bunătăţi" trimise de acasă. Au trecut anii încet, încet, şi memoria a îngropat undeva în adîncuri senzaţia de foame. Senzaţie care, dacă judec acum obiectiv, nici n-am cunoscut-o cu adevărat. Căci după ce-am citit Cartea foametei am început să înţeleg cu adevărat sensul cuvîntului "foame".

Larisa Turea, jurnalistă şi critic de artă din Moldova de peste Prut, a reuşit să construiască un teribil volum de mărturii despre foametea din Moldova "rusească" din aceeaşi perioadă, anii '46-'47. Cartea este rezultatul unui efort de cincisprezece ani de a aduna mărturiile puţinilor supravieţuitori ai unui fenomen de exterminare în masă a populaţiei româneşti din provincia pe care Rusia ne-a luat-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Înfometarea era, în Rusia, arma cea mai puternică de subjugare şi control a oamenilor. Fusese pusă în practică încă din 1922 de bolşevici, în zona Volga-Urali, atunci cînd o bună parte din populaţia rurală fusese decimată de o foamete îngrozitoare. Metoda era simplă: ţăranilor li se luau progresiv toate produsele agricole. Foametea se instala încetul cu încetul. Oamenii începeau să se îmbolnăvească şi să moară. Alţii fugeau către locuri mai "bune". Şirul dramelor era nesfîrşit, în număr de milioane. A urmat apoi, în 1932-1933, o altă mare foamete, în Ucraina. Noua republică era ostilă politicii Moscovei de înfiinţare a colhozurilor. Ucrainienii erau naţionalişti convinşi şi greu de supus. Stalin i-a îngenunchiat imediat prin aceeaşi metodă infailibilă. Au murit de foame în nici doi ani în jur de 7 milioane de oameni. E un număr pe care nici o minte omenească normală nu-l poate cuprinde. Morţi lente, triste, chinuitoare, anonime.

Au urmat apoi moldovenii de peste Prut. Nici ei nu iubeau colhozurile şi nici pe ruşi. Li s-au impus cote de cereale aberante de dat la stat, cote care practic însemnau cam tot ce produceau într-un an. Podurile caselor erau măturate, la propriu, de agenţii statului care trebuiau să strîngă ultimul bob de grîu. Erau percheziţionate toate ascunzişurile: sobe, hornuri, cămări. Oamenii erau stimulaţi să se pîrască între ei. Copiii erau ademeniţi cu o bomboană ca să spună unde ascunde tata grîul. Încetul cu încetul neomenia a pus stăpînire pe vieţi: oamenii au început să mănînce tot ce se putea imagina, scoarţă de copac, ierburi, turte de pămînt, rumeguş, cîini, pisici, vrăbii, orice. Peste satele româneşti se aşternuse liniştea. Oamenii se uscau şi mureau în tăcere. Uliţele erau pline de morţi, pe lîngă toate gardurile. Cadavrele erau îngropate în gropi comune, fără pomeni, fără slujbe, fără nimic. Cine avea o vacă o ţinea în casă de frica hoţilor care erau în stare să omoare ca să fure o astfel de "avere". Degradarea ajunsese apocaliptică: părinţii îşi sacrificau unul dintre copii pentru a-l da de mîncare celorlalţi muribunzi din familie. Omul ajunsese neom. Comuniştii învinseseră. Nu mai exista forţă pentru revoltă, pentru indignare, pentru a striga măcar. Oamenii doar mureau încet. Înfometarea se dovedea cea mai puternică armă de control social a lui Stalin.

Cartea foametei se citeşte cu lacrimi în ochi. Sînt în ea mărturiile a cincizeci de oameni, provenind din diverse medii sociale, toţi supravieţuitori ai foametei care în Moldova a secerat peste 250.000 de oameni. Poveştile din această carte nu pot fi descrise nicicum. Oamenii vorbesc uneori cu greu despre ce-au îndurat atunci. Mulţi şi-au pierdut la vremea respectivă mai toate rudele. Sînt amintiri care, dezgropate, provoacă mai multă suferinţă decît atunci cînd au fost trăite. Apocalipsa n-a arătat niciodată mai real ca în cartea aceasta. Larisa Turea spune că nici astăzi, în Moldova de peste Prut, foametea din 1946-1947 nu e recunoscută oficial. Manualele de istorie vorbesc despre secetă şi despre jugul româno-fascist ca fiind cauza miilor de morţi din acei ani. Ca şi cum românii colectau cu frenezie sutele de mii de tone de grîu care luau drumul Rusiei, într-o provincie care nu le mai aparţinea.

"Atunci mi-am dat seama cît e de umilitoare foamea şi cît e de uşor să conduci un popor pe care îl ţii la bucăţica de pîine. Nici nu trebuie să te osteneşti să-l conduci, fiindcă el însuşi se supune. Măcar mirosul de pîine să-l simtă, mai mult n-are nevoie de nimic - nu-i arde nici de politică, nici de drepturi, nici de distracţii - de nimica-n lume. Poate din cauza asta poporul nostru este atît de speriat: pîine şi pace, pîine şi pace, îi bucuros că le are şi nu-i trebuie mai mult..."

"Mai era pe timpul ăsta, ţin minte, o mare frică. Ca să vă închipuiţi pînă unde a ajuns frica - ce înţelegeam noi, copiii!- dacă luam o bucată de hîrtie ca să ne ducem în rîpă, o studiam foarte minuţios, o citeam de la coadă la cap şi invers - nu cumva să fie cuvîntul Stalin -, să nu nimerim din cauza asta în Siberia, căci asta se interpreta ca un act politic. Doamne fereşte să se fi întîmplat şi vreo fotografie. Deci, alături de foame, încă o mare frică - frica ideologică" (Ion Mija, Pohoarne, Floreşti).


Cartea foametei se poate comanda aici.
Un interviu extraordinar cu autoarea cărţii se află aici.