Nu cred că de-a lungul istoriei sale deloc milenare Belgia a reuşit să-şi uluiască vreodată vizitatorii. Anti-tropicală, deloc meridională, cu ierni blînde şi veri care amintesc prea adesea de iernile deja menţionate, populată de cetăţeni calmi, politicoşi, teribil de insensibili la panici, alarmisme sau isterii. Lipsită de cele mai elementare forme de relief. Apatică, plicticoasă şi griulie după părerea unora, capitală a măreţei Uniuni Europene în opinia altora, insignifiantă şi capabilă de a suporta doar turişti de vîrsta a treia, dacă ar fi să dăm crezare generaţiilor următoare, rătăcite pe drumurile de retur de la Amsterdam. Şi totuşi, Belgia poate oferi un exemplu rarisim despre eleganţa traiului liniştit. Care, apropo, nu-i deloc atît de liniştit pe cît se vehiculează.
Nu intenţionam să am un crash pe o ţărişoară mică şi anostă atunci cînd m-am îmbarcat spre BIFF (Brussels International Fantastic Film Festival). Dar festivalul s-a dovedit impecabil organizat şi ţara gazdă s-a dovedit capabilă de exercitatea unei fascinaţii iniţial inexplicabile asupra mea. De-a lungul următorilor trei ani am tot revizitat şi explorat Belgia. Şi după multe filme, muzici, beri, plimbări, cumpărări de benzi desenate şi chiar o operaţie de apendicită, fascinaţia a rămas. Au dispărut uluielile iniţiale (văzduh incredibil de transparent şi ceruri teribil de albastre, autostrăzi luminate noaptea, o varietate terifiantă de beri, bunul obicei al non-bacşişului, lipsa oricărui fel de claxoane, gunoaie mult prea sortate întru reciclare, pisoare stradale, incomensurabil de multe biciclete şi biciclişti) şi nu au apărut altele care să le ia locul. Deci Belgia. Panoramă parţială şi parţial culturală.
Pentru început, patru sfaturi către călătorul pe meleaguri belgiene. In Bruges (regia Martin McDonagh, 2008) este un minunat film, comedie neagră-existenţialistă pe bază de asasini eşuaţi lamentabil în punctul de maxim interes turistic al Belgiei. Vedeţi-l. Cel mai probabil vă va scuti de frigul şi cheltuielile inerente unui voiaj în Brugge. Exercitaţi-vă francofonismul în Bruxelles sau Wallonia. În Flandra se va dovedi ineficient şi poate chiar neplăcut anumitor interlocutori. Celebraţi invenţiile culinare autohtone (vafe, ciocolate, speculaas), nu omiteţi cartofii prăjiţi (pe care nu i-au inventat francezii) de la colţuri de stradă cu maioneza aferentă şi testaţi beri fără să amestecaţi culorile (cele peste 350 de sortimente au fiecare paharul lui şi concentraţia proprie de alcool care nu de puţine ori este cea a pills-urilor normale). Investiţi într-o hartă sau într-un GPS. Scutiţi astfel şi nenumărate "nu ştiu, eu nu locuiesc aici" pe care le veţi primi în Bruxelles, precum şi indicaţiile eronate pe care le dau nonşalanţi flamanzii, şi eventuala barieră lingvistică din Wallonia.
Belgienii şi-au construit catedralele din comerţ, au fost cîmp de luptă al imperiilor, revoluţiilor franceze (apropo, Waterloo este ne-senzaţional) şi ambelor războaie mondiale. Au ştiut să-şi revină şi să profite. Poate ca reacţie la absurdul stat de cîmp de luptă cvasi-perpetuu, au dezvoltat un umor belgian foarte specific, rudă prin natura seacă cu umorul negru britanic. Dar filtrat printr-un suprarealism absurd-sublim, capabil de rafinamente surprinzătoare (René Magritte a fost belgian pur sînge). Piesele de rezistenţă ale umorului belgian sînt benzile desenate (genialul Le Chat al lui Philippe Geluck, dar şi Lucky Luke, Boule et Bill şi nu pot lipsi faimosul Tintin - subiect de viitor film spielbergian - şi piticaniile albastre numite ştrumfi, inventate tot pentru divertismentul micilor pui de belgieni). Cinemaul minimalist şi totalitarist într-ale absurdului semnat de Gustave de Kervern şi Benoît Delépine (Avida şi Aaltra) merită cel puţin la fel de mult respect ca dramele multiplu premiate ale fraţilor Dardenne.
Totuşi, nici cinemaul de artă (e straniu să locuieşti într-un orăşel cu două cinemauri de artă, un mini-multiplex şi două cinemauri ABC, adică porno), nici accesul la tone de benzi desenate (importurile masive din Franţa sînt cel puţin dublate de comics, manga şi BD independent), nici supele din cele mai dubioase ingrediente (asparagus, andive) nu ar face zodia meteorologic-ploioasă suportabilă, dacă nu ar fi concertele. Nu stadioanele pline, ci băruleţele (cu tradiţie, fumat permis, fără bilet, dar cu taxă de pipi) şi festivalurile (cu line-up-uri incredibile şi biletele vîndute cu luni bune înainte de eveniment) sînt coloana verticală a unui sistem muzical teribil de vast, în raport cu ţara care-l generează. Pentru fiecare Hooverphonic, dEUS sau Soulwax există vreo şapte trupe cel puţin la fel de capabile. Dovezi mai clare decît Mintzokov, Sioen şi Girls in Hawaii nu pot fi aduse.
În încheiere, din fugă, dar cu respectul cuvenit şi cronologic: Jean van Eyck, Peter Paul Rubens, Victor Horta, Marguerite Yourcenar, Jacques Brel, JCVD (şi omul, dar mai ales filmul), 2 Unlimited.