Despre geografia sensibilă de pe chipurile berlinezilor de rând şi greu explicabila nostalgie după Est. Bombe au căzut peste oraşul acesta, istoria l-a tăiat în două şi l-a cusut cu un Zid, oameni au murit încercând să treacă din Est în Vest. În noiembrie 1989, au învins Zidul şi au fost liberi. E o libertate complicată.
Despre Poarta Brandenburg, despre muzeele din Berlin şi insula lor, despre Domul strălucitor şi divin, despre Alexanderplatz, despre acel Turn al Televiziunii care provoacă înaltul cerului şi cupolele bisericilor centrale, despre bulevardul Unter den Linden, despre cum şerpuieşte râul Spree, înşelător ca un diavol şi frumos ca un înger, printre clădiri perfecte, despre acoperişul transparent care învăluie Reichstagul, despre Prenzaluer Berg, cartierul unde îţi pierzi uşor minţile, banii şi dragostea, despre polarul Knut şi cea mai populară grădină zoologică de pe continentul acesta bătrân, despre Catedrala Memorială Kaiser-Wilhelm, retezată de bombe şi lăsată aşa întru nemurire, despre cum respiră oraşul în ritmul filmelor de cinema, vegheat pretutindeni de urşi, despre cât de verde e vara şi cât de alb, alb siberian, e iarna, despre ultimul Război Mondial şi Holocaust, despre Blocadă, despre sectorul american şi Checkpoint Charlie, despre gustul libertăţii din "Café Adler", despre Friedrichstraße şi mult, mult despre Zid - despre toate scrie în ghidurile pentru turişti.
Un oraş cu cicatricile la vedere
Articolul acesta e despre altceva, e despre acea geografie sensibilă de pe chipurile berlinezilor de rând, cei care umblă pe sub pământ, cu metroul, muncesc mult şi serios, mănâncă pe fugă şi adorm seara în apartamente de bloc. Înainte să scoată stiloul şi să scrie ca şi cum de asta ar depinde măcar soarta pământului întreg, Amos Oz merge în cafenea şi deschide bine ochii. Caută alte priviri, fixează mâinile şi feţele celorlalţi şi le reconstituie în minte povestea. E un exerciţiu fascinant. Să încerci să vezi ce istorie duce fiecare în spate, ce statui l-au dus să admire în excursiile şcolare, ce poezii a învăţat pe de rost, ce muzică îi poate ajunge până în ultimul colţ din suflet, până acolo unde încep lacrimile. În Berlin, să te pierzi printre aceste fascinante istorii personale e inevitabil.
Germanii îi spun "Ostalgie". E nostalgia după Estul comunist, fericirea forţată, păzită de STASI şi URSS, pentru Estul cu parade, săruturi greţoase între liderii oamenilor noi, dar şi cu locuinţe, locuri de muncă şi concedii sigure, cu maşini minuscule şi garderobe uniforme. Îi recunoşti uşor şi tresari, aşa cum tresari când vezi într-o mulţime o rudă îndepărată, care uitasei că mai trăieşte. Poartă haine mai gri, privesc mai lung şi întind mâna mai des în supermarket. Zidul Berlinului a fost construit peste o şină veche de tramvai. A frânt în două un oraş, o ţară, o lume. În DDR, în Est, au fost proiectaţi, după reţetă sovietică, oameni noi şi roşii. S-au născut destui, puţini au rămas să-şi ducă până la sfârşit secera şi ciocanul. Good bye, Lenin! e un film de neocolit, ca un gheţar pentru o navă în care se înghesuie condamnaţii la moarte. Nu poţi să vrei să înţelegi comunismul şi să nu te întâlneşti cu tovarăşul Vladimir Ilici masiv şi împietrit, ridicat de pe soclu, dansând ca o umbră, cu un braţ ferm care nu mai indică, însă, niciun viitor. Berlinul e presărat cu minuni, aşa cum sunt presărate câmpurile minate cu moarte. Îşi poartă cicatricile la vedere, cu mândrie şi naturaleţe. Marx şi Engels au rămas la locul lor.
Imagini şi sunete
Şi, în sfârşit, Berlinul e o colecţie de imagini destul de vechi, la graniţa dintre fotografiile alb-negru şi cele color. E un şir de autoturisme Trabant cucerind Vestul, e un soldat speriat ridicând un copil dincolo de sârma ghimpată, e zidarul Peter Fechter, împuşcat cu douăzeci şi unu de gloanţe, sângerând, sub Zid, până în Rai. Şi, în sfârşit, Berlinul e o colecţie de sunete. E acel "Ich bin ein Berliner" al preşedintelui Kennedy, e "Domnule Mihail Gorbaciov, deschideţi această Poartă, domnule Mihail Gorbaciov, dărâmaţi acest Zid!" al preşedintelui Reagan, e zgomotul fin al carnetelor de partid rupte acum douăzeci de ani. Berlinul e un nou început şi mai e lumina strălucitoare a unei Germanii vindecate.
În Berlin cu Andrei Crăciun
Andrei Crăciun a intrat în presă dintr-o întâmplare. A câştigat la o secţiune a Premiilor Ioan Chirilă, a fost în redacţia Evenimentului zilei şi a rămas acolo. Patru ani. Varianta romanţată: a mers înainte din dragoste. Adevărul e că nu a avut încotro. Nu ştie decât să scrie. Spune că îi e de-ajuns asta, chiar dacă nu-l crede nimeni. Pentru că n-a încăput în limitele niciunui departament, a devenit el însuşi un departament la EVZ. A răsucit fusele orare, a făcut reportaje pe mai multe continente, a căutat oameni şi le-a spus poveştile, cam asta. Când era mic, Andrei Crăciun voia să se facă prozator, mai exact Radu Cosaşu. Pentru că aşa ceva, desigur, nu se poate, s-a resemnat să fie aproape ziarist.