Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (VI)

Citiţi episodul precedent aici.

Şi uite aşa vorbesc cu mine.

- Te-ai implicat prea mult.
- Poate.
- Trebuia să ştii mai din timp asta. Doar ţi-am spus: "Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple".
- Da. OK, am uitat că a vrea să cunoşti un personaj atât de mult cât să-l poţi scana interior, să-i poţi intui corect reacţiile până ajungi să înţelegi cum simte, ce gândeşte când tace, înseamnă şi riscul de a-ţi complica povestea.
- Trebuia să te gândeşti la asta de când ai ştiut că tu şi un om de ştiinţă de 85 de ani ajungeţi din jurnalist şi intervievat, prieteni. Tu şi ideea aia a ta: "nu trimite jurnalistul la prima întâlnire, trimite omul mai întâi." Nu ştiu de unde atâta fantezie. Na poftim, ai trimis omul de prea multe ori. Şi-acum? Jurnalistul ce face? Nu vezi că l-ai blocat?
- Nu pot opera o delimitare clară între ei acum.
- Ai două probleme: omul nu are suficiente instrumente tehnice cât să îşi scrie emoţia şi gândurile, iar jurnalistul scrie de parcă ar face un colaj din scene disparate şi ar vorbi despre un savant pe care ceilalţi îl cunosc deja foarte bine.
- Asta e pentru că am stat cu el din septembrie. Îmi mai dau seama că lucrurile care mie acum mi se par evidente, altora nu le spun nimic. Pentru ei, personajul meu e un străin.
- Detaşează-te.
- Mă faci să râd.
- Zău, asta trebuie să faci. Să uiţi că-l cunoşti atât de bine. Imaginează-ţi că tu scrii textul pentru cineva care nu-l cunoaşte deloc. Scopul tău e să-l faci şi pe el să simtă ce simţi tu. Să simtă şi ei că personajul tău nu are voie să moară, că trebuie să-l caute, să-l asculte cât mai este în viaţă.
- Hm, ce faci? Mai laşi din cinism?
- Acum începi tu să fii ironică. Ce spun eu e un adevăr. Chestia asta te-a prins nepregătită. Tehnic ştii prea puţine despre cum poţi să fructifici ce ai reuşit să obţii din întâlnirile astea.
- Spune-mi un lucru. De câte ori eşti pregătită pentru lucrurile care ţi se întâmplă? Nu am căutat să cuceresc nimic, pur şi simplu s-a întâmplat. M-am întrebat într-o dimineaţă cum ar fi să pot avea privilegiul acesta, de a privi înăuntrul unui personaj mai mult, şi m-am trezit peste două luni cu realizarea că mi se întâmplă. Cum aş putea să-mi spun că a fost o greşeală când am avut o şansă ca asta?
- O fi fost o şansă, nu zic, dar ceilalţi nu or să vadă asta şi nu or să înţeleagă mare lucru dintr-un motiv foarte simplu: nu ştii s-o spui aşa încât să fii convingătoare în faţa lor.
- Da, tehnic, textul acum e labil.
- O să ajungi la aceeaşi structura de care te-ai ferit. Un strat prezent, altul trecut şi în vârf, cireaşa.
- Aş fi vrut să încerc altceva. Aşa, nu ai timp să intri în mintea lui cum trebuie pentru că, numai ce te-ai instalat într-o încăpere şi te bag în alta. Mi se pare că te bruschez pe undeva ca cititor dacă alternez prezentul cu trecutul. Acum îţi povestesc o acţiune din prezent, un paragraf mai jos te-am trimis în trecutul lui. Abia te simţi confortabil într-un loc şi eu îţi spun, gata, trebuie să plecăm acasă, fă-ţi bagajele.
- Poţi evita asta dacă sudezi foarte bine scenele. Îţi garantez că ceilalţi nu or să stea să rupă povestea, ei or să urmărească firul ei. Dacă legi bine construcţia, nu o să pară fracturată. Dacă ai lua cele mai bune cărţi, ai vedea că şi acolo e la fel. Doar că bucata din trecut se leagă aşa de bine de prezent încât ţi se pare motivat locul ei în construcţie şi te fură. Alunecă din una în alta.
- Asta e, da. Structura iese din cadru şi rămâne povestea. Mă trezesc că nu ştiu ce mi-a făcut, dar a reuşit să mă ţină şi să mă facă să înţeleg de ce o citesc.
- Fii atentă la sudură. Dacă legătura dintre scene e bine clădită, ai ocazia să mă faci să simt empatie. Dacă mă enervezi pe parcurs şi mă laşi fără explicaţii, personajul tău, oricât de real, nu va fi credibil pentru mine.
- Va trebui să-mi fac un desfăşurător mult mai amănunţit al ideilor şi să nu mă abat de la el.
- Poate că nu era momentul să ţi se împlinească dorinţa în acest an. Poate că trebuia să mai aştepte până căpătai destule informaţii din punct de vedere al structurii.
- Nu am de ce să mă gândesc la ce ar fi fost dacă, cum ar fi fost mai bine. S-a întâmplat aşa şi asta e situaţia la care voi găsi o rezolvare. Şi dacă nu aş fi stat atât de mult cu el sau nu i-aş fi câştigat încrederea, textul ar fi fost la fel de bogat sau slab structural pe cât e acum. Avantajul meu de acum e că am mai multă carne pe un schelet.
- Şi totuşi, nu poţi spune că toată implicarea ta şi mărturisirile lui nu-ţi îngreunează construcţia.
- Nu, nu pot spune asta. Dar e inevitabil. Asta ştiam. Ca prezenţă, consecinţa asta era pe lista mea. Ca intensitate, nu. Sigur că ideal ar fi fost să pot fi acum un foarte bun "meseriaş" care să asambleze cuburile. Dar asta vine din experienţă, din lectură, din muncă. Pot accelera ritmul, dar nu cred că pot sări etape, şi nici nu cred că-mi doresc asta. Ce înţeleg e că nu ar trebui să las dorinţa de a-i cunoaşte pe cei ce vor urma mai bine, doar din cauza unor motive de tipul: e greu, nu se vede cât am stat cu ei în text, povestea are doar puţin mai multă profunzime decât ar avea fără investiţia asta pentru că nu sunt în stare să structurez o poveste aşa cum trebuie încă.
- Hm, nu ştiu ce să zic. Sunt destul de multe motive. Nu prea se văd avantajele.
- Nu pot renunţa la asta atâta timp cât cred că am nevoie de această decizie, cât cred că asta mă va duce spre genul meu de poveste, dacă nu neglijez importanţa lucrurilor care-mi lipsesc ca ea să sune cum vreau eu să sune.
- Atunci ne-am lămurit. Sper să nu te mai aud că eşti nemulţumită.
- Nemulţumirea o să rămână, e inevitabil. Ea o să mă ajute să fac următorul draft mai bun şi următorul text mai deştept.

Citiţi următorul episod aici.