Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (VII)

Citiţi episodul precedent aici.

Să fi fost deja de vreo 15 minute în Caru' cu bere, la etajul 1, cu Liviu Dinu lângă mine. Ochisem iniţial un pub irlandez când, la intersecţia străzilor Smârdan şi Stavropoleus, am zărit un pui de Charlie Chaplin, în frac ponosit şi mustaţă ca abanosul, lipită de pielea lui albă, învârtind o cutie muzicală care aducea a magnetofon şi suna a epocă interbelică. Pe cutiuţa magică scria "Caru' cu bere". Atât ne-a trebuit. Şi iată-ne acum la o masă cu două halbe în faţă, una medie, cealaltă mare.

Eram la a doua întâlnire cu el şi venisem să vorbim despre acelaşi lucru ca şi data trecută - despre personajul meu, despre fostul lui profesor de matematică, despre prietenul nostru comun. Liviu era, ca şi prima dată, de o bună dispoziţie fantastică şi o relaxare desăvârşită. Acum îmi dau seama că eu am trişat de fapt. Aflasem de la prima întâlnire ceea ce aveam nevoie, dar vroiam să simt că prind suficient de bine energia lui. Nu avea să-mi folosească la nimic expres în text, avea să conteze însă ca stare de spirit pentru cel ce scria povestea. Energia lui de azi e în mare parte tributară puterii de seducţie a personajului meu.

Profesorul îşi începea ora cu o poveste legată de ce urma să spună la curs. Studenţii aflau de unde, din istorie, vine fiecare noţiune sau fiecare concept matematic, şi ce însemnau ele într-un context mai larg, al culturii. Lui Liviu i-a luat destul de mult timp să-i câştige încrederea. A fost nevoie de multe fraze tăiate de la un capăt la altul. Nu era vorba doar de păstrarea unei corectitudini semantice sau sintactice. Dinu nu avea încă maturitatea de a face unele afirmaţii, trebuia să mai acumuleze informaţii. Totul era subtil în propunerile matematicianului. Nu-i spunea niciodată "fă aia" sau "nu face asta." Toate sugestiile discrete erau în tonul lui, în încrederea pe care i-o dădea când îi spunea "eşti pregătit" fără a folosi exact aceste cuvinte, în nevinovăţia cu care îi împărtăşea întrebări care îl măcinau pe el sau pe care s-ar fi bucurat ca şi alţii să şi le pună.

"Totul a început de la el", zice Liviu şi ochii lui albaştri se fac şi mai mari. Clipeşte rar, are un amestec ciudat de fâstâceală şi lipsă de grijă sau încordare, iar pe faţă poartă un zâmbet larg permanent, chiar şi atunci când gura rămâne imobilă. Acum predă la catedra de Fundamentele Informaticii a Universităţii şi lucrează în procesarea limbajului natural. De la parter urcau viorile, iar noi stăteam cu mâinile la vedere la o masă rotundă, la care, între timp, se mai aşezase un coleg de-al lui, de la Universitate. Râsetele se înteţiseră şi hohotele noastre se pierdeau între cele ale meselor dimprejur pe care zăceau, jecmănite, platouri cu cărnuri şi gustări reci. Unul dintre noi îşi amintea cum, după fiecare masă, profesorul întreabă "Ce notă dai mâncării?", altul spune că la Casa oamenilor de ştiinţă, un fost conac în care mănâncă uneori, le atrage mereu atenţia ospătarilor recent angajaţi când salata sau legumele nu sunt suficient de proaspete, următorul completează imaginea cu o combinaţie care e aproape nelipsită din meniul savantului: mămăliguţă cu ciorbă. Ne pornim pe un râs sănătos, plin de o afecţiune comună, ca George, Kramer şi Elaine blocaţi, dintr-o fericită conjunctură, într-o discuţie fără margini, despre personajul în absenţă, Seinfeld. Ciocnim şi încheiem cu ultimele puteri ale unei expiraţii lungi: "Ce om fantastic!".

Am ieşit cu zâmbet cu tot pe Calea Victoriei, în drum spre troleu, ţinând morţiş să stabilesc un contact vizual cu cât mai mulţi din străinii pe care îi întâlneam pe stradă, ca fiecare să apuce câte o notă din John Lennon care începuse să cânte de câteva secunde în mintea mea despre a brotherhood of men.

Citiţi următorul episod aici.