Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (VIII)


Mihaela Iancu

04.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Cumpărasem un borcan cu smântână, patru kiwi şi o pungă de biscuiţi cu nucă. Asta aveam să mănânc în ultima mea noapte petrecută în apartamentul pe care îl închiriasem pentru un an. Era trecut de opt seara şi împachetasem jumătate din lucruri. M-am scuturat de zăpadă, m-am uitat instinctiv spre căsuţa poştală fără uşă şi m-am îndreptat spre lift. Ea era acolo, ca mai mereu, la parter, lipită de tocul uşii ei, îmbrăcată într-un fel de halat mov peste care îşi pusese o vestă portocalie, cu acelaşi tremurat al gurii şi mâinile ţinute una în alta, aşteptând o ţigară, un nepot care nu mai venea de la muncă cu mâncare şi medicamente, o faţă umană căreia să-i încline capul. M-am bucurat că am văzut-o. Îmi doream s-o fac să înţeleagă că am să plec, să ştie de la mine că nu vom mai fi vecine, să nu treacă zile la rând fără să bănuiască ce s-a întâmplat cu mine.

Era pentru prima dată când mă legasem de cineva care locuia în acelaşi imobil. O bătrână pe care simţeam nevoia s-o ating de fiecare dată când o vedeam. O bătrână care mă făcea să mă gândesc la propria mea bătrâneţe ca la un moment de acceptare.
- Ce faceţi?, i-am spus zâmbind.

A ridicat din umeri şi a spus ceea ce aşteptam să aud.
- Aştept nepotul. Văd că nu mai vine. E frig afară?

Şi răspunsul acesta îl aveam pregătit împreună cu mişcarea care să mi-l traducă.
- Frig, i-am zis, şi m-am luat în braţe. Vreţi biscuiţi?

I-am arătat punga. S-a uitat spre ea mai mult curioasă, decât pofticioasă.
- Mm, a zis ţuguiind uşor buzele aproape a indiferenţă.

Am desfăcut-o şi i-am întins să ia. A apucat unul şi a încercat să-l rupă în două. Fursecul nu ceda.
- Ce-are, mă?, zice mai mult pentru sine.

Mă gândesc cât de nesăbuită sunt. Doar ştiam că sunt tari ca piatra, trebuia să mă fi gândit că pentru dinţii ei care lipseau aproape cu desăvârşire vor fi un chin. Jenată, am luat totuşi altul, l-am rupt în două şi am îndreptat spre ea jumătate. L-a pus în gură şi a ridicat iarăşi umerii ca şi cum ar fi vrut să-mi zică "de, ce să fac?".
- Îl ţin acolo până se topeşte.

Am întins palma să-i mângâi obrazul zbârcit, pe cât de ridat pe atât de fin. Degetele mele simţeau aceeaşi bucurie ca atunci când le lăsam să se scufunde în făina cernută, rece. Mi-am pus arătătorul pe piept.
- Eu, am început, apoi am ridicat mâna în dreptul capului şi am scuturat-o spre dreapta, sperând să descriu corect o viitoare absenţă, am să plec de aici, am continuat.
- Să ai grijă. Să te îmbraci bine.

Nu reuşisem să mă fac înţeleasă.
- Da, i-am zâmbit din nou, şi dumneavoastră. Şi mi-am plimbat stânga de-a lungul braţului ei ca s-o încălzesc. Dar vroiam să vă spun, am insistat ridicând vocea, că eu o să plec mâine de aici. Eu, deget pe piept, plec, mâna fluturând a drum necunoscut.

A început să dea din cap ca atunci când nu ai putere să spui toată povestea din spatele unui răspuns şi te mărgineşti la a mărturisi doar concluzia ta irevocabilă.
- Eu nu aud nimic.

Sprâncenele i se încruntaseră şi citeam în răspunsul ei sec o tristeţe care şi-ar fi găsit rost şi înţelegere doar în tăcere. M-a paralizat pentru câteva secunde. De fiecare dată când mă vedeau de vorbă cu ea, toţi vecinii aveau grijă să îmi spună, din mimică sau cuvinte, că e zadarnic ce fac. Ana nu mai aude nimic. Are 80 de ani şi nu mai aude nimic, ce nu mi-e clar? Nu i-am crezut nici măcar o secundă până la capăt. Pe mine Ana mă auzea. Eu ştiu asta. Bine, de acord, auzul îi slăbise foarte mult, dar trebuie să mă fi auzit. Chiar dacă uneori replicile ei nu se pliau perfect pe ale mele, chiar dacă deseori mă îngâna şi rămâneam tăcute amândouă. Iar acum, în ultima noapte, aflam că ei, şi nu eu, avuseseră dreptate.

M-a privit cu ochii ei obosiţi, roşi, mi-a luat mâna într-ale ei şi mi-a strâns-o.
- Eşti o bomboană de fată, o scumpete.

Afecţiunea ei pentru mine, articulată, mi-a dat de la bun început un sentiment de acasă în acel bloc, ceea ce nu mai simţisem niciodată în legătură cu vreun alt loc din Bucureşti. Dezvoltasem pentru Ana un sentiment matern aproape, o nevoie de protecţie imposibil de controlat, cu atât mai mare cu cât era atât de cuminte în gesturi şi reţinută în cuvinte. Deşi era evident că, dintre noi două, ea, şi nu eu, avea nevoie de grija celor din jur, insista să îmi spună mereu să mănânc, să am grijă, să mă îmbrac, să mă uit la televizor şi să mă culc. I-am cuprins în palmă umărul osos, ascuţit şi i-am spus ca şi cum mâine şi poimâine aveam să repetăm acelaşi ritual al despărţirii amânate:
- Noapte bună.

A suflat spre mine un sărut din vârful degetelor şi am intrat cu el cu tot în lift.

Am închis uşile şi m-am întors să-mi privesc faţa în oglinda pătrăţoasă din spatele meu. Vedeam o piele obosită, o linie fină care îmi unea nasul de gură şi firicele abia vizibile, dar fără îndoială prezente, pornite ca nişte raze în continuarea pleoapei de jos, săpate în cearcănele nu foarte pronunţate. Mi-am strâns atunci ochii atât cât să-i alungesc pe cât posibil, dar să pot zări prin deschizătura lor totuşi propria-mi imagine, chiar şi puţin înceţoşată. Cozile ochilor se terminau acum în cute evidente, iar sub ei, pielea se strângea uşor veştejită, în pliuri mici. Aşa aveau ei să arate peste câţiva ani oare? Oricum ar fi fost, engramele bătrâneţii erau demult sădite în mine şi începeau să-mi trimită semne clare că nu mă vor ocoli.

O aveam pe Ana ca exemplu de bătrân ajuns 80 de ani. O femeie care fusese odată frumoasă, de care bărbatul ei, avocat cu doctoratul luat în Franţa, se îndrăgostise la o expoziţie de modă şi frumuseţe, care rămăsese văduvă de la 45 de ani şi care de ani buni îşi trăia viaţa singură, mai mult în tocul unei uşii, niciodată afară din scara blocului, asistând, fără sunet, la drumurile unor oameni care o tolerau şi o considerau în mare parte, istorie. O femeie care rupsese legătura cu lumea şi pentru care tăcerea era greu de înlăturat.

De partea cealaltă, îl aveam ca exemplu pe omul din povestea mea, un bărbat de 85 de ani, un om căruia îi poţi spune bătrân doar dacă vrei să te raportezi la o categorisire a vârstelor social acceptată, altfel cel puţin la fel de tânăr ca mine. Un bărbat văduv de aproape cinci ani, cu lumini aprinse pe hol noaptea mai degrabă ca să vadă pe unde calcă, peste maldăre de cărţi şi hârtii, decât ca să-i ţină de urât, care adoarme pe aceeaşi parte stângă a patului, deşi nu-l mai împarte cu nimeni şi se trezeşte în una din dimineţi cu unul din cele mai frumoase vise: un teanc de coli goale, care aşteptau să fie umplute de el. Îmi aduc aminte de vocea lui la fel de entuziasmată când îmi vorbeşte de Roger Federer sau de proiectele lui din educaţie, de dicţia lui perfectă chiar şi printre puricii telefonului său fix, care ne bruiază conversaţia, despre cum e la curent cu tot ce se petrece, despre cum îmi înşiruie liste lungi cu ceea ce mai are de făcut, la ce conferinţe e invitat să meargă, ce lansări de carte are de onorat, la ce cărţi lucrează, câte mai are de citit, cu ce foşti studenţi a luat masa şapte ore, la cine acasă mai este invitat, ce a mai visat şi ce vrea să zică asta despre el. A intrat în clubul octogenarilor şi orice îl duce cu gândul la un sfârşit - spitale, înmormântări, morţi ale cunoscuţilor lui - îndepărtează cu încrâncenarea unui om care se ţine cu dinţii de viaţă.

Liftul se opreşte la cinci cu o ridicătură urmată imediat de o căzătură uşoară care mă trezeşte însă. Părăsesc cutia gri cu mintea poate puţin debusolată ca în faţa imprevizibilului, dar fericită de pârtia largă în care pot alege să-mi plasez, poate, propria bătrâneţe.


Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pošlapali břeh / Čekání na ráno, Mihaela Iancu, přeložila: Jarmila Horáková
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Haos (V), Mihaela Iancu (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro (Fractură în) Haos (IV), Mihaela Iancu (4.4/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Haos (III), Mihaela Iancu (4.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Haos (II), Mihaela Iancu (4.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer