Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (IX)


Mihaela Iancu

11.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Mi-a fost frică de matematică. Nu prea putea să-ţi fie indiferentă. Ori o iubeai, ori o urai. Era materia pentru care simţeam cel mai puternic sentiment şi, din păcate, era unul de teamă îmbrăcată în nervozitate. Am dispreţuit-o cu aroganţa pe care o ai faţă de lucrurile pe care nu le înţelegi, mi-am alimentat pe tot timpul liceului ignoranţa cu pretextul că e complet lipsită de emoţie şi desprinsă de viaţă, că e de pe altă lume. Nu-mi amintesc vreo zi însă în care imaginaţia mea să fi renunţat la a mai schimba realitatea lucrurilor din jurul meu, acceptând să trăiască doar în lumea palpabilă şi renunţând la acel satisfăcător "cum" pe care mi-l imaginam posibil. Asta nu era doar o obişnuinţă pasageră, era poate lucrul la care munceam cel mai mult în unele zile, pentru că era inepuizabil. Niciodată, în anii aceia, nu mi-a dat prin minte că cel care mi-ar fi înţeles cel mai bine obiceiul şi mi-ar fi devenit cel mai bun prieten, ar fi putut să fie cineva care iubea matematica.

El, ca şi mine, era propriul stăpân într-o lume alternativă, fictivă, căuta ipoteze şi le testa ca să vadă cât de mult îl ajută, inventa concepte noi, definiţii sau simboluri, era liber să greşească şi nimeni nu-l pedepsea pentru asta. Pe el, ca şi pe mine, nu-l tulbura nimeni din lumea lui pentru că la ea aveau acces doar cei care simţeau că "sunt de pe aceeaşi planetă". Eu l-aş fi înţeles dacă mi-ar fi spus că, pentru el, abstractul devine, de multe ori, realitatea în care trăia, iar el ar fi zâmbit probabil complice dacă i-aş fi şoptit că adorm cu gândul la ceva pe care nu poţi pune mâna aşa cum pui pe un perete.

Pentru fizică, chimie, zoologie sau astronomie era simplu să stabileşti ce studiau. Puteai repera clar fenomenele fizice, chimice, animalele sau astrele. Nimeni nu s-ar fi trezit să le conteste existenţa. La matematică nu era aşa. La matematică desenai pe tablă un triunghi şi spuneai că e oarecare, dar el înceta să mai fie "oarecare" din clipa în care îi trasai laturile cu creta. Matematica mergea dincolo de vizibil în inteligibil. Ai fi putut să te întrebi cât de sigure pot fi rezultatele unei ştiinţe care lucrează cu abstracţiuni. Puteai să ai încredere în ea?

"Ficţiunea este mai precisă decât realitatea". Asta am citit în una din cărţile personajului meu şi a fost cel mai eliberator gând din acea zi pentru că era o confirmare a unei evidenţe atât de importante pentru mine. Orice existenţă individuală, spunea el, este irepetabilă. Felul în care tu priveşti în clipa asta aceste rânduri nu se va mai regăsi pentru nicio altă secundă din viaţa ta. Mimica cu care fixezi acum ecranul, tonul pe care ai spus mai devreme ultimul cuvânt sau modul în care ţi s-a zâmbit la prânz nu se vor mai repeta. Eu, cea de dimineaţă, nu sunt egală cu eu, cea din această noapte. Lumea concretă este în continuă schimbare. Ca ceva să devină obiect de cercetare ştiinţifică, mai spune el, e nevoie să i se ignore unele particularităţi, să fie aproximat într-o construcţie mintală care reţine aspectele esenţiale ale tuturor obiectelor din aceeaşi clasă cu obiectul pe care l-ai ales pentru studiu. Sacrifici ceva din realitate şi câştigi în rigoare şi siguranţă. Oare nu asta făceam şi eu? Oare nu asta se întâmplă şi în artă? Nu se construiesc şi acolo alte lumi cu pariul că şi ele pot fi la fel de credibile precum cea pe care o poţi atinge? Nu e mintea adesea un colaj din fragmente care, luate separat, poate că îţi sună familiar, dar împreună, te pun în altă dimensiune?

Când nu mai vezi lucrurile limpede, când echilibrul se strică, ţi se spune că trebuie să te detaşezi, să te dedublezi cumva, să ieşi din poveste şi să o priveşti din afară. Să intri deci în alt spaţiu, să iei distanţă. Paradoxal pe undeva, distanţa asta te ajută să vezi lucrurile mai limpede, să fii mai aproape de ceea ce ţi se întâmplă, întocmai cum matematica, tocmai pentru că este atât de abstractă, are atât de multe aplicaţii în alte discipline sau contaminează atâtea domenii.

Una din cele mai mari probleme în construcţia poveştii despre acest matematician - pe care nu l-am povestit mult în această ipostază a lui - a fost aceea că nu reuşeam să realizez această despărţire. Am scris multă vreme neglijând cu totul faptul că ceilalţi nu stătuseră ca mine, patru luni cu el. Făceam presupuse lucruri pe care ei nu le ştiau. Mi-a luat mult să mă vindec de boala de a-i obliga să-şi pună întrebări agasante despre personaj, întrebări care rămâneau mereu fără explicaţii din partea mea. Detaşarea sau distanţa nu sunt singurele lucruri comune matematicii şi jurnalismului. Dacă aş fi avut în liceu un prieten care să iubească matematica probabil că mi-ar fi spus încă de atunci că şi lui i se întâmplă să se gândească ore în şir fără să-i vină o idee, pentru ca apoi, de nicăieri, să se trezească cu soluţia salvatoare. Eu, cârcotaşă, i-aş fi zis că nu-l cred, iar el, răbdător, mi-ar fi dat exemplul lui Henri Poincaré care a găsit soluţii pe faleza mării sau în timpul unei excursii geologice, după ce se hotărâse să abandoneze pentru câteva zile problemele pe care nu reuşea să le rezolve. Şi-apoi mi-ar fi spus de alt matematician francez, Jacques Hadamard, care, trezit din somn de un zgomot extern, descoperă o soluţie pe care o căuta demult. Astăzi, în vreme ce ne-am împiedica prin zăpadă, mi-ar mai spune că în matematică, ca şi în jurnalism, întrebarea e chiar mai importantă decât răspunsul, pentru că orice răspuns e ghidat de întrebare. Iar eu i-aş zice apoi că un text jurnalistic poate să creeze, ca şi matematica, o altă lume în ochii celuilalt, chiar dacă e musai să respecte realitatea şi să n-o mistifice. Pentru că "a literary journalist" ar trebui să fie, cum spune Mike Sager, "a novelist with a tape recorder, an artist comfortable in the trenches... a poet's heart, a reporter's worn-out shoes."


Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer