Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (X)

Citiţi episodul precedent aici.

Dacă ar avea carne, mi l-aş închipui aşa: cu o faţă schimonosită, purtând o cămaşă pătată, scoasă pe jumătate din pantaloni, desculţ, cu picioarele trântite pe măsuţa mea de cafea pe care am întins documentaţia. Mi-l închipui cu părul răvăşit şi pielea strânsă, mahmur, culegând cu limba resturi de mâncare dintre dinţi, mirosind a sudoare. Şi eu uitându-mă la el şi întrebându-mă când Dumnezeu, între momentul în care am aşezat în el primul cuvânt şi acum, la o lună jumătate după, când anume în zilele astea exact, am început să-l dispreţuiesc şi să nu-l mai recunosc ca fiind al meu? Pentru că nu-l mai simt al meu. E jumătatea lui februarie, aproape miezul nopţii şi pentru secunda asta care trece-trece, a trecut, spun că-l urăsc, că-l neg, că i-aş sparge vesela, asta puţină pe care o am, i-aş sparge-o în cap. I-aş spune să-şi ia imediat picioarele mizerabile de pe foile mele şi să-şi caute altă casă în care să fie plat, dacă are chef să fie plat, pentru că nu aşa ne-a fost vorba. I-aş spune "Nu ai înţeles nimic din ce vroiam de la tine" cu acelaşi volum în glas cu care îi spuneam acum mai bine de o lună "Noi o să scriem o poveste cum nu s-a mai scris, ai să vezi." Asta simt acum pentru textul pe care, destul de ironic, am vrut ca mulţi să-l aştepte, pentru ca azi să-mi doresc să le aplic tuturor, şi mie inclusiv, ceea ce s-ar numi "o spălare de creier". Uitaţi, aş spune, uitaţi şi uit şi eu şi gata.

Îl urăsc pentru că pare banal, pare mai degrabă doar un alt text jurnalistic corect spus (ce bine!), un draft coerent, construit cu o logică, riguros, cu prea puţine semne ale faptului că i-am acordat atâta timp, că m-am gândit la el atât încât mi-am înnebunit prietenii. Înţeleg să mă taxeze tehnica, dar de ce, dacă pot face afirmaţii despre omul acesta cu aceeaşi siguranţă cu care fac afirmaţii despre propria mea persoană, nu simt asta în text? Atât de puţin să cântărească altfel? De ce, dacă acum că i-am găsit structura, poleiala se ascunde şi pare săracă? De ce am impresia, în primă fază, că se năruie tot când editorul scoate pasaje din el, pentru ca mai apoi să le găsesc raţional o motivaţie a lipsei, dar să rămân cu o frustrare a acestor absenţe? De ce dacă se presupune că e spre binele textului? În principiu, aceste întrebări îşi găsesc un răspuns. Nu ştiu dacă este cel ultim, dar uneori e mai important să existe unul decât ca el să fie în forma cea mai corectă. Şi mă gândesc că nu aş fi ajuns aici dacă aş fi ştiut să pun, în 22.000 de semne, şi poezie, şi informaţie, în dozajele pe care le-aş fi vrut. Aşa, pentru moment, trebuie să mă împac cu lipsa asta de rigoare şi cumpătare, care a muşcat din ceea ce ar fi trebuit să facă diferenţa şi să adauge acel ceva al meu.

Omul de ştiinţă despre care scriu mi-a împrumutat o carte despre viaţa lui Roger Federer, scrisă de Chris Bowers, Roger Federer, spirit of a champion. Citind din ea, am ajuns la pasajele care vorbesc despre nervozitatea elveţianului de la început, despre cum obişnuia să arunce rachetele, să comenteze după fiecare punct, să plângă, să nu fie în stare să accepte pierderea niciunui meci. Când te uiţi acum la jocul lui, toate astea aproape că par greu de crezut. Era clar că avea talent, chiar dacă aproape nimeni nu ar fi îndrăznit să-l creadă când repeta mereu că va fi cel mai bun din lume, - şi asta pentru că Elveţia însăşi nu era obişnuită să gândească aşa, în spiritul unei încrederi atât de mari - dar mare parte din acel ceva era risipit pentru că i-a luat ani să înveţe să deţină controlul, să accepte o înfrângere, să-şi neutralizeze impulsivitatea. Fără a se opri din a spune "I'm going to be number one. That's the shot I'm going to win Wimbledon with." Unul dintre pasajele mele favorite din carte povesteşte o secvenţă în care Federer joacă cu prietenul său bun, Marco Chiudinelli, pentru prima dată într-un meci oficial: "We were about eight or nine. He wasn't very good at losing, and I wasn't either. After about six games he'd opened up a considerable lead and I began to cry, so he came up to me at the change of ends and starting consoling me, he said «It'll get better" - and it did. About five games later, I'd taken the lead, and then he began to cry, so I went up to him and said , «Take it easy», and he came back to win." Îmi place nu doar pentru că e o poveste minunată despre prietenie, ci şi pentru că, în spatele ei, e o scenă despre frustrare, îndârjire, apoi despre continuare. De fapt, e o scenă despre cum încerci să accepţi o nereuşită în faţa unui oponent care îl iubeşti şi-l dispreţuieşti în acelaşi timp. În locul lui Chiudinelli, eu plasez textul şi obţin acelaşi efect. Construcţia draft-urilor (prefacerea lor de pe parcurs sau ceea ce simţi vizavi de o poveste pe care o scrii), în esenţă, nu e cu nimic diferită de acest moment din viaţa lui Federer. Şi acesta e un gând reconfortant.

Îmi amintesc că, odată, la bunici, am găsit, pe lângă grămada de gunoi, o păpuşă puţin mai mare decât un lat de palmă. Nu aducea deloc cu ceea ce s-ar numi o păpuşă frumoasă. Avea picioarele butucănoase, groase şi strâmbe, era parcă lipsită de talie, avea burtică, nu abdomen plat, mâinile cam depărtate de corp, gâtul incredibil de scurt şi un deget ros. Corpul era ţeapăn şi se vedea limpede că îşi pierduse capul cel adevărat. Avea un altul acum, făcut dintr-un plastic mai flexibil. Pe faţă părea portocalie, iar corpul ei era alb. Avea o gură mică, roşie, întredeschisă, ochi albaştri, pictaţi şi un păr aproape argintiu care stătea întotdeauna ridicat în sus, oricât aş fi încercat să-l culc. Ceva din rotunjimea pomeţilor ei însă, veşnic îmbujoraţi, te făcea să o iubeşti şi să o săruţi la nesfârşit. Am numit-o pe loc Camelia şi am adoptat-o ca soră mai mică a Loredanei şi a Simonei. Am spălat-o, am parfumat-o (şi Doamne cât de greu a fost să-i scot mirosul de bălegar din păr), i-am croşetat haine, i-am făcut coroniţă din boboci de trandafiri pentru că luase premiul întâi şi am făcut-o să creadă că e frumoasă. Fii frumoasă!, i-am spus.

Azi cred că acest gând la păpuşa aruncată, mă face să încerc să-i dau o ultimă şansă acestui "text urât" pe care ştiu că nu-l voi iubi pentru hainele cu care o să iasă în lume dar în clipa asta, cred că e mai important să încerc să salvez relaţia mea cu el, să încerc să-l fac ceva mai mult decât respectabil. Cred că am nevoie s-o fac pentru că altfel ar încerca să mă convingă să renunţ la ceea ce e început doar în mintea mea.

Mă gândeam zilele trecute că titlul ăsta - "Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute" - e perimat, că povestea se apropie de final. Azi, mai mult decât oricând, cred că e cum nu se poate mai actual. Povestea e încă neîncepută şi mă aşteaptă s-o scriu. Şi am s-o fac. Într-o zi, când voi fi pregătită.

Citiţi următorul episod aici.