Şopârle îmbătate cu polen

Cea mai mică şopârlă din lume încape pe guma unui creion. Am văzut-o într-o poză. Era creionul, pe verticală, terminat la capătul de sus cu guma rotundă, rozalie, iar şopârla verde-muşchi stătea acolo, cu coada atârnată dezinvolt, aşa cum obişnuiesc să se poarte reptilele. Nu ştiu ce mănâncă. Poate că furnici microscopice şi flori. Dacă aş avea două şopârle din ăstea, acum, iarna, le-aş duce des prin florării, la păscut. Cât m-aş uita în stânga şi-n dreapta, şopârlele s-ar înfrupta dintr-un crin alb imperial ori dintr-un bujor roşu, cărnos, apoi le-aş strecura în buzunar şi nimeni n-ar băga de seamă ce s-a petrecut. Dacă le-aş lăsa mult acolo, să-şi facă de cap, probabil că s-ar îmbăta de la polen. Aşa bete le-aş poza pe fruntea unui tip încruntat. Ar sta lipite de piele pentru că au labele lipicioase ca nişte ventuze. Din fotografia - Portretul lui X-ulescu cu două şopârle mici - ar trebui să se vadă limpede că bărbatul cu pricina e acru (de la prea mult Schopenhauer ori facturi neplătite), că are şosete verzi, desperecheate, cafea amară, într-o cană roşie, şi-un vecin care cântă la trombon. Nu ştiu de ce musai la trombon. Poate pentru că şi eu aş sta tot timpul încruntată dacă vecinii ar scoate sunete de dimineaţa până seara.

Ieri am revăzut o fotografie de Jeff Wall - Tattoos and Shadows (din anul 2000). O curte plină de verdeaţă, pete de soare şi umbre, un scaun, gard de lemn, trei personaje. Un bărbat şi două femei. Spun personaje şi nu oameni pentru că imaginea pare o pictură, în ciuda aerului cât se poate de contemporan. Tânăra în blugi, lungită sub copac, are ceva din femeile pictate de Gauguin, în Tahiti. Mă refer la aerul ei absent, poziţia corpului - se sprijină într-o mână iar celălalt braţ e prins între picioare, şi la culoarea pielii. Deşi e la mijloc, o remarci abia după bărbatul tatuat care citeşte o carte (nu se vede coperta aşa că putem să presupunem orice - chiar şi că citea Fraţii Jderi! ), şi după blonda cu braţele la fel de tatuate. De fapt nu e blondă ci roşcată. Trupeşă, în rochie scurtă ce lasă picioarele goale şi răsucite la vedere. Are ochii aproape închişi, faţa luminată de soare. Şi ea pare decupată dintr-un tablou. Acoperită până la gât cu mătăsuri, ar putea foarte bine fi una din nevestele anonime ale negustorilor florentini, pictate la comandă în secolele XIV - XVI. Am fotografia (doar) într-un album. Mă întreb cum arată în realitate, pe perete. Cred că este expusă la MoMa - mi-a spus E.

De fapt mult mai tare mi-aş dori să văd o altă lucrare de-a lui: A Sudden Gust of Wind (after Hokusai), din 1993 - expusă la Tate (Londra). Este un montaj din 100 de fotografii făcute de-a lungul unui an, care recreează o stampă japoneză din secolul al XIX-lea. Wall şi-a pus oamenii să alerge ca bezmeticii după foi albe, luate de vânt, lângă un câmp cu afine de lângă Vancouver. Cel puţin asta se vede, ceea ce mie mi se pare perfect până la ultimul detaliu, atât ca poveste cât şi vizual. Nu mă interesează deloc cum a făcut montajul, nu vreau să-l decojesc în bucăţi, ca o ceapă, mi-e suficient rezultatul.

Revin la şopârle. Unele un pic mai mari, cam cât un deget, tot verzi, ar arăta bine în pletele roşcate ale lui S. (care acum îşi bea ceaiul la doi paşi de Tamisa, ascultând la căşti Suzanna Choffel).

În zilele de luni, când merg cu autobuzul, cred că mi-ar plăcea să intru în stampa lui Hokusai. Ar fi o totală desprindere de viaţa mea de aici. În zilele tihnite, când aş putea să trag de timp la nesfârşit - ca să-mi ajungă, aş intra în lucrarea lui Wall - mult mai palpabilă, prin urmare reală. Posibilă! Aş intra în ea cu E. şi S., cu grijă, să nu ne prindă cineva. Eu şi S. am alerga după hârtiile luate de vânt, amestecându-ne printre ceilalţi, încurcându-i, desigur, iar E. ne-ar poza şi ne-ar ajuta apoi să ne curăţăm de noroi şi afine. De acolo am pleca într-o cafenea cu sobă şi ne-ar fi bine!

Ieri dimineaţă, la 6, a fost ger şi totuşi zăpada nu scârţâia sub cizme. Sau nu o auzeam eu! O femeie mult mai adormită decât mine era să se împiedice de-o pisică neagră care i-a trecut fulgerător printre picioare. Speriată, a înjurat într-un fel pe care nu-l pot reproduce aici - adică a trimis felina la originile materne, unde e clar că n-ar fi putut să intre, fiind prea mare. Dacă aş fi avut aparatul la mine, şi nu m-aş fi grăbit, aş fi pozat amprentele pisicii din zăpadă. Şi dacă aş fi fost cu adevărat curajoasă şi imbecilă, aş fi rugat-o pe doamna aceea furioasă să reproducă scena - prefăcându-se că e gata să cadă pe spate, cu capul de gheaţă, ferindu-se de mâţă. În fotografia mea pisica ar avea urechile astupate cu un fular, ca să nu audă înjurăturile!