Dicţionar - Arc

În fr. arc, eng. Arch, germ. Bogen

Element portant esenţial pentru tectonica arhitecturii: arhitravă neliniară, descrisă, în plan vertical, de una sau mai multe curbe - continui sau frânte, semicirculare sau nu - care preia încărcările continui de deasupra (zid, fronton, acoperiş) şi le distribuie lateral, către elementele portante verticale punctuale (coloane, pilaştri, zid discontinuu).

Din punct de vedere formal - geometria curbelor şi de asocierea sau nu a acestora cu segmente de dreaptă - arcele se pot clasifica în arce în plin cintru (când descărcarea se face vertical în stâlp, pilastru sau zid, prin intermediul unui arc semicircular, propriu arhitecturii romane şi, ulterior, celei clasice), frânt (sau ogival, întâlnit mai ales în arhitectura maură şi, ulterior, în cea gotică), plat (fr. arc deprimé), cu varianta de arc policentric, sau în mâner de coş (fr. anse de panier, eng. depressed arch); sau, dimpotrivă, supraînălţat (fr. arc surmonté). După numărul curbelor federate în arc, putem avea arc în potcoavă, în acoladă, tri- sau poli-lobat, sau treflat; după rolul structural în ansamblul edificiului, regăsim arce butante (subsistem structural propriu marilor catedrale gotice, menit să preia, prin fracţiuni de arc, împingerile laterale ale bolţilor şi să le descarce, la exterior, prin contraforţi, către fundaţie), arc de descărcare (dispunere în formă de arc a zidăriei deasupra unei deschideri, procedeu prin care, întrerupându-se zidăria normală, în asize orizontale de piatră sau cărămidă, se distribuie eforturile în părţile laterale, astfel ocolindu-se zona sensibilă, ca la aşa-zisul mormânt al lui Agamemnon, sau la Poarta Leilor de la Micene); arc dublou (întăritură adăugată intradosului unei bolţi în plin cintru în zonele unde aceasta se descarcă pe puncte de sprijin discontinui de tipul coloanei sau pilastrului, menită a concentra în acea zonă sensibilă rezistenţa la împingere a bolţii).

Arc triumfal: în civilizaţia romană, o poartă monumentală, cu caracter temporar, efemer sau permanent, poziţionată la accesul principal în cetate, destinată accesului simbolic al cortegiului personajului public, militar şi / sau imperial, întors învingător acasă. Una, trei sau, mai rar, patru (în careu) arcaturi în plin cintru sunt practicate într-un asemenea element arhitectural frecvent întâlnit inclusiv ulterior perioadei romane (Renaştere şi, mult mai târziu, ca element comemorativ după primul război mondial). Aceste arce maiestuoase descarcă pe pilaştri sau coloane angajate în zidăria principală a arcului de triumf, susţinînd deasupra antablamentul, cu fronton triunghiular sau nu, cu toatele decorate cu basoreliefuri sau altoreliefuri şi, de asemenea, uneori surmontate de statui (mai cu seamă în variantele propuse de Andrea Palladio). În cazuri cu totul particulare, precum arcul de triumf bucureştean proiectat (dar needificat) de Duiliu Marcu pentru Regele Carol II, se face apel la sistemul trilitic în locul arcului central.

Arcele, prin forma, rolul şi poziţia lor într-un edificiu, îl datează şi îl califică. Dialectica dintre sistemul structural trilitic (două elemente verticale susţinând o grindă orizontală) şi cel bazat pe curba arcelor a fost interpretat de către ideologii nazişti drept marca distinctivă între arhitectura de sorginte ariană, principial-masculină şi tare, pe de o parte, şi cea etrusco-latină, efeminată şi slabă, pe de altă parte. Rolul justificativ al superiorităţii sistemului trilitic în faţa celui bazat pe arce, al arhitecturii clasice Evident, o asemenea ideologizare a choremelor arhitecturii antice nu poate fi susţinută astăzi.

[James Stevens Curl: A Dictionary of Architecture and Landscape Architecture (Second Edition), Oxford Reference Dictionary, Oxford University Press, 2006]