27. (continuare) Atît de departe

Poţi să priveşti un lucru şi să nu vezi tocmai ceea ce e mai frumos. Cînd eram mic, am fost o dată cu bunica la Făget, în Timiş. Bunica mea nu era obişnuită să meargă cu trenul, mergea cu punguţa de plastic lîngă ea, i se făcea rău, în ciuda bergonalului înghiţit la plecare. Eram, cum spuneam, pe malul Begăi şi ştiu că m-am oprit cu tanti Dida pe un pod şi ea îmi arăta, în apă, peştişorii.

(Şi Nadia avea obiceiul, când era-n liceu, să arate peştişorii celor care nu ştiau gluma – îi ducea la o fîntînă arteziană şi, în timp ce ei priveau în apă, îi stropea.)

Iar eu nu-i vedeam. Mă ţineam cu mînuţele de marginea podului şi priveam apa, valurile, dar nu vedeam nici un peşte. "Cum, se mira tanti Dida, cum nu-i vezi?! Ia uite-i, uite-i acolo!" şi îmi arăta cu mîna.

Şi deodată i-am văzut. Erau mii şi erau aurii, în bătaia soarelui, erau atît de frumoşi, puri şi sălbatici!

Cine să-mi mai arate astăzi o astfel de minune? Tanti Dida e atît de bătrînă! Atît de departe!