28. Lângă tufa de trandafiri roz

13 decembrie 2000
Paginile astea, ca nişte trăistuţe în care pun gânduri pentru tine. Mi-e dor de sentimentul acela de început, de întemeiere şi de speranţă, de intrare într-o împărăţie fantastică cum numai dragostea poate fi.

14 decembrie 2000
Corina zice că sunt prea radical. E drept că nu am nici o secundă de răbdare sau de calm. Un lung citat din Salinger pe prima pagină a unui caiet pe care mi l-a dat. Scriu doar finalul: "(...)dacă mă încadrez în vreo boală clinică, atunci sunt inversul unui paranoic. eu îi suspectez pe oameni că ar complota să mă facă fericit."

Când am terminat clasa a IV-a, tata, venit la Alexandria pentru câteva zile, m-a chemat să stăm de vorbă. Chiar lângă tufa de trandafiri roz, buni pentru dulceaţă (cu efecte prea laxative, totuşi), chiar lângă prunul acela, care făcea fructe mari şi rotunde ce semănau mai mult a piersici. M-a întrebat dacă vreau...Nu, Cristina, greşesc. Se întâmpla când trebuia să încep şcoala. M-a întrebat dacă vreau să vin la Craiova, mi-a spus că voi avea un învăţător mai bătrân, pe care îl cheamă tot Ungureanu şi ne este rudă de departe, mi-a spus cum este şcoală, cât de departe. Şi m-a lăsat să hotărăsc singur, ştiind bine, probabil, că voi spune nu. Bunica din partea mamei avusese grijă să-mi inoculeze câteva resentimente şi teamă faţă de tata. Am ales deci să rămân la Alexandria. "Cum vrei tu" a zis tata şi iată-mă, de la şase ani, un om liber, gata să-mi hotărăsc singur soarta.

"Ştii cum se cheamă abuzul la care ai fost supus tu?" mă întreabă Corina, abia sosită de la cursurile ei cu tentă psihologică. O întreb şi eu: "Cum?" "Neglijare" zice ea. Asta a devenit o coordonată a vieţii mele - în prelungirea copilăriei lucrurile n-au stat diferit. Chiar şi Nadia a reuşit să se înscrie "pe aceeaşi linie".

Aşa ciudat s-a întâmplat totul. Fata asta ţinea la mine. "Crezi că este drept ca după doi sau trei ani să o ştergi, iar eu să fiu din nou nevoită să o iau de la capăt?" îl întreabă La Tia Julia pe Mario. Eu aş putea ridica miza la cinci ani şi jumătate, dar degeaba, pentru că nu e o problemă de corectitudine, ci de libertate. Oricine poate pleca oricând.

Laurenţiu a venit cu şase fotografii puse între geamuri să mi le arate. Corina încearcă să-mi spună câte ceva, dar eu tac. Tabloul cu Hemingway şi-a găsit locul pe perete.

15 decembrie 2000
Încerc să pun capăt acestui bombardament epistolar a cărei ţintă ai fost, în ultimele luni. Nu cred că voi rezista ispitei de a-ţi răspunde, dar dacă tu nu vei scrie, nici eu n-am s-o mai fac.

E o zi calmă şi tristă. Cu linişte mă gândesc la Nadia. Am obosit să încerc să salvez sau să împuşc în cap sentimente zvârlite de explozie peste tot, în preajma mea, pe pereţi, pe jos; să le ascult vaietele şi să aleg: când să le ucid, când să le salvez. Am obosit de propriile sentimente. le voi lăsa să se descurce singure: să se salveze sau să moară. Amărăciune de "Sanctuar" faulnerian. Nu mă mai revolt. Nu mai am dorinţe, urgenţe, intenţii. Tac, ca la începutul unei nevroze. Cu încăpăţânare, cu linişte. Uit cuvintele. Ele nu mai asigură legătura cu semenii. Singurătatea este singurul lucru pe care Dumnezeu mi l-a dăruit. Nu mă mai pot împotrivi.