Postumitatea comunismului în aspectul său urban

Revista Fair, care apare concomitent în Germania şi în Austria, mi-a publicat în martie 2009 un articol despre centrele civice din România. Pe 15 februarie 2010, organizează, prin bunăvoinţa ICR Berlin (cu mulţumiri doamnei Alexandrina Panaite, care a ţinut activă legătura între Wolf Tiel şi mine) o dezbatere pe tema postumităţii comunismului în aspectul său urban.

După cum unii dintre cititori ştiu, tema nu e nouă. Chiar în Germania, am avut ocazia să particip, între 2003-2004, la un proiect de cercetare, îndrăznesc să spun, monumental, coordonat de Boris Groys (probabil cel mai straniu gânditor pe tema avangardei, dacă este să mă refer doar la celebra sa lucrare The Total Art of Stalin), Anne fon der Heiden şi Peter Weibel pentru ZKM Karlruhe, şi finalizat cu un număr de volume dedicate temei, dintre care citez aici Zürück aus der Zukunft, apărută în 2005 la Suhrkamp Verlag. De asemenea, după cum puţinii de la noi care se mai ocupă de această temă dinspre arhitectură şi urbanism ştiu, o asemenea perioadă de studiat se întinde, cu bunăvoinţă, peste tot cam la zece ani după 1989, în vreme ce la noi discutăm, încă, despre efectele comunismului la scară urbană, deşi au trecut douăzeci de ani deja.

Pus în faţa unei cerinţe nemţeşti, aceea de a sintetiza în câteva fraze tema pe care urmează să o discut, aş spune că sunt definitorii pentru această perioadă următorii curenţi subterani, care, la rândul lor, au determinat mutaţii - vizibile sau nu - edificate - sau, dimpotrivă, demolatoare - la scară urbană şi/sau la scară arhitecturală, în oraşele României. Primul este schimbarea structurii proprietăţii, atât sub forma proprietăţii asupra pământului, cât şi a proprietăţii asupra clădirilor. Procesul, tărăgănat deliberat de către toate guvernele postdecembriste, de la foştii comunişti la dreptacii de faţadă ai CDR (şi înapoi), nu este încheiat încă. El a intrat, însă, pe măsură ce şi-a depliat efectele, în coliziune cu viziunea oraşului ca amplitudine asupra căreia dictează viziunea specialistului în urbanism (o formă stranie de arhitect, deocamdată), pus la treabă de politicianul decident. Adică, o ipostază melioristă a aceluiaşi tandem de dinainte de 1989 (uneori, era vorba chiar de aceiaşi oameni). Ei au decis soarta oraşului până la PUG-ul Bucureştilor, din 2000. Avalanşa de PUZ-uri modificatorii ale prevederilor unui PUG strict la fel de dictatorial şi de autist ca orice alt plan de urbanist de dinainte de 1989 a fost nu un fenomen speculativ, cum îl probozesc liderii de opinie (puneţi ghilimele multe la fiecare dintre cuvintele sintagmei) inadaptaţi, complet retardaţi în raport cu fenomenul urban contemporan şi, nu rareori, la fel de interesaţi în business-ul retrocedărilor ca şi aşa zişii rechini imobiliari pe care îi veştejesc în presă. A fost, dimpotrivă, o reacţie vie la un PUG mort. Excesele lui sunt imputabile corupţiei funcţionarilor publici şi a spaţiului politic local, dar şi naţional, deopotrivă. NU rareori, cele două câmpuri - dezvoltator şi decident public - au coincis, cel puţin la nivelul grupurilor de interese politico-economice, dacă nu de-a dreptul individual, de unde şi excesele.

Al doilea curent de profunzime este memoria noastră şi modul cum dialogăm cu expresia ei colectivă şi înzidită. Cum despre asta am tot scris, făcându-mi, prin chiar gestul exprimării opiniilor, prieteni de seamă care vituperează la adresa mea, nu mai insist aici, căci, oricum, e inutil. Poziţiile sacrosancte ale celor care cred că sunt agenţi ai binelui nu pot fi clătinate de logică, ci doar de faptul că oraşul merge înainte şi ei rămân în urmă, să vitupereze în casele recuperate, pe care nu li le repară primăria...

În fine, al treilea curent de profunzime este cel în care se duce o bătălie estetică între aculturaţia generată de migraţia dublă (intelectuală, la vârf, respectiv economică, la bază), pe de o parte, şi, respectiv, pe de cealaltă parte, de încremenirea în proiect a celor care, modernişti şi autohtonişti de-a valma, propun să stăm locului, care cum ne-a prins istoria. NU sunt de partea nici unora în chip programatic. De partea primilor găsim înnoire urbană, dar şi arhitectura gitană, care fascinase Ioropa într-o vreme. Lor (dar nu aceloraşi, slavă Domnului!) le datorăm arhitecturi aproape la zi, dar şi distrugerea completă a Maramureşului istoric. De partea cealaltă găsim conservatorii de toate speciile, de la franţuzismele secolului al XIX-lea la protocronişti cu tăbliţe-n limba şpargă şi ortodoxişti fără busolă.

Şi toţi au drepturi asupra oraşului, îl revendică în posesiune fizică sau simbolică, îl critică, îl sfătuiesc...