5.613 de litere şi semne despre un englez mânios

Nume: John Wain. Fostă ocupaţie (pentru că e mort şi acum probabil nu mai face nimic): scriitor. Cetăţenie: britanică. Omul ăsta a făcut parte din generaţia "tinerilor mânioşi" din literatura engleză, dar nu înseamnă că azvârlea cu pietre în geamuri sau că răsturna coşurile de gunoi de pe stradă cu şuturi sacadate, aşa cum ar putea crede mulţi! Cine şi-l imaginează în blugi rupţi, tricou prăfos, părul vâlvoi şi pumnii juliţi ridicaţi spre cerul întunecat a furtună, să facă bine să înceteze! Să-şi scoată din cap imaginea asta. Mai ales că acum nu mai arată a om. Ci a schelet. Iar scheletul nu mai poate fi numit chiar om, pentru că nu mai este aşa ceva. Am cele mai bune sentimente faţă de John Wain numai de câteva zile, când i-am găsit la anticariat romanul În graba mare (colecţia Globus, editura Univers, bun de tipar 24 iulie 1989, tipărit la Bacău, Republica Socialistă România). Volumul era căzut undeva în spate, ascuns printre cărţi mai înalte şi dolofane. Dacă ar fi fost om - şi nu carte - aş fi putut crede că se jena de cum arăta: scund, mototolit şi ridat şi că, prin urmare, singur s-a vârât acolo, să nu fie văzut, dar nici vorbă - e un volum, aşa că cineva l-a îndesat acolo, poate cu gândul să-l cumpere mai târziu. Fireşte, l-am cumpărat eu şi n-am nici o remuşcare. Nu voi povesti cartea. Cine vrea, s-o citească. În schimb îl voi da de gol pe Charles Lumley- personajul, eroul, individul fără de care n-ar exista romanul - enumerând câteva din necuviinţele comise care au toată aprobarea mea:

- în primul rând, după ce a terminat facultatea, a dispărut în ceaţă, alegând un oraş la întâmplare ( a nimerit unul destul de anost)

- i-a spus unui bărbat acru, potenţial viitor cumnat, că ar merita să-şi taie mustaţa stupidă şi s-o folosească drept perie, la un canal de scurgeri; după ce a auzit aşa ceva, potenţialul viitor cumnat s-a transformat într-un om furios, oarecare, ce intenţionat să-l dea afară din casă, târându-l de guler

- a vărsat un lighean plin cu apă murdară pe doi nesuferiţi (mustăciosul de sus şi nevastă-sa)

- şi-a câştigat existenţa, pe rând, ca spălător de geamuri, şofer, om bun la toate, într-un spital, şi inventator de glume, la o emisiune radiofonică. A fost şi traficant de droguri, asta e, nimeni nu e perfect!

- era să dea foc unei mustăţi pleoştite, într-un bar, din pricină de prea mare amabilitate şi beţie

- când era pus în încurcătură minţea pomenind de un catgut şi de Martorii lui Iehova. Pentru cine se întreabă, catgutul chiar există în realitate, nu este un cuvânt inventat: "Catgut is a type of cord that is prepared from the natural fiber in the walls of animal intestines. Usually sheep or goat intestines are used, but it is occasionally made from the intestines of a hog, horse, mule, pig or donkey. Although one could conceivably prepare catgut from cat intestines, the name neither implies nor derives from any association with cats", citat wikipedia. Se foloseşte în chirurgie şi la intrumentele muzicale: lăute, harpe, viori şi altele care scot sunete când le ciupeşti.

- trimitea telegrame aiuritoare unui individ snob, doar ca să-l scoată din sărite - şi totuşi îi era milă de el

- a iubit femeia altuia, fără să-i pese de consecinţe

- îşi bătea joc de clasa lui socială

- lua peste picior peisajele idilice şi farmecul tipic al universităţilor englezeşti


Acum cârcotelile. Acest Charles Lumley are tot dreptul din lume să tune şi să fulgere împotriva caselor din cărămidă şi a dealurilor cu vaci şi lună plină. Îl priveşte. Îi înţeleg şi obiecţiile (se pare că de prea mult frumos ţi se poate face greaţă). Însă ar merita să fie răpit de acolo şi adus la mine în cartier, printre blocurile cu manele şi termopan, coji de seminţe, scuipaţi şi vomă pe stâlpi (când nu sunt pătaţi de urină, sau pişat, cum spun cei care se uşurează pe stradă, ziua, la vedere). Şi l-aş obliga să se plimbe zilnic cu autobuzul, 14 staţii, dus-întors, (după ce ar învăţa limba română, doar aşa, ca să priceapă tot). După o lună, sunt convinsă că nu i-ar mai sta în gât gazonul şi fagii de la Oxford (sau Cambridge!?), hanurile prea luxoase sau cartierele muncitoreşti cu clădiri banale, dar cumsecade. Nu mă convinge revolta lui, dar nici nu trebuie. Finalul ales pentru revoltatul Charles e doar parţial realist (capitularea, în bătaie de joc). Sau poate că asta e şi ideea - toţi mânioşii ajung să-şi plece ceafa, mârâind în surdină, pentru o casă mai bună, salariu, femeie. Nu neaparat în ordinea asta.

Observaţie: de două ori pomeneşte în carte despre fotografii. Frumos. E vorba de un salon plin cu rude înrămate pe pereţi - în care cei ai casei nu stăteau, fiind odaia cea mai bună - şi maţele de fier ale unei maşini, comparate cu o fotografie de Cecil Beaton, cu tancuri.

Undeva printr-un colţ al dormitorului (în bibliotecă, sub pat, pe ori după dulap, pe lângă perne) am de ani un alt roman de John Wain -Un cer mai mic - pe care nu l-am citit. Îl voi căuta.

P.S.: Marţi mi-am dorit să comit un act de cruzime asupra necunoscutului din autobuz în geacă galbenă (cam la 40-45 de ani) care a aruncat un câine vagabond pe uşă, într-o staţie. S-a întâmplat dimineaţa, în jurul orei. 6. 40. Câinele era negru cu mustăţi albe, probabil în etate, cumsecade şi se urcase în autobuz să se încălzească. Ocupa mai puţin loc decât orice individ de acolo şi nu vorbea - cum făceau ceilalţi - aşa că nu deranja pe nimeni! Bărbatul galben l-a azvârlit brusc pe ciment - schelăituri cumplite - iar eu n-am făcut nimic! Acum îmi vin în minte numeroase obiecte boante şi ascuţite pe care aş fi putut să le îndes în capul şi fundul lui!