Funcţia Vieru (III) - Taina care mă apără, de Grigore Vieru

Citiţi episodul precedent aici.

Pe întreaga circumferinţă a poeziei lui Grigore Vieru şi în miezul acesteia apare un personaj ce exercită asupra naturii lirice înconjurătoare o paradoxală dominaţie. Mama, pe care o putem grafia simbolic cu majusculă, inclusiv la substituentul pronominal (Ea), e înfăţişată ca o femeie friabilă, vulnerabilă, neajutorată, dacă nu - metaforic - ca o făptură de abur şi lumină. Realitatea din jur este dimpotrivă materializată şi densă, plină de încercări, capcane şi probe ale dârzeniei omeneşti. În tensiunea acestui raport, subtil inversat şi modulat de autor, stă frumuseţea aproape dureroasă a poemelor Mamei. Este punctul cel mai înalt şi totodată cel mai adânc al creaţiei lui Vieru: un punct asupra căruia el vine şi revine cu insistenţă, forând prin straturile de sentimentalism şi clişee tematice, pentru a ajunge la dubla finalitate a operei sale. O simplicitate a esenţialului; şi o exprimare naivă a inexprimabilului.

A proiecta un personaj exclusiv în registrul pozitiv şi în lumina tare a unei bunătăţi apropiate de sfinţenie, cum face poetul basarabean, comportă un evident risc artistic. În artă, binele e mai inconsistent şi mai puţin reliefat decât răul, intrând mult mai rar în relaţii şi contaminaţii expresive. Altfel spus, elementele din seria binelui sunt rarefiate şi autonomizate, epurate şi distanţate într-o ierarhie spirituală, pe când cele din seria adversă se multiplică în progresie geometrică, prin combinaţii şi alteraţii de sesizabil efect, creând volum şi producând forme. Eroul negativ este mai complex, mai viu, mai impredictibil şi mai pregnant decât contrariul său pozitiv, sumă de calităţi iritante prin înalta lor concentraţie; şi ecuaţie tipologică, practic, fără necunoscute. De aceea, Idiotul lui Dostoievski păleşte pe lângă Demonii aceluiaşi, iar între Infernul şi, respectiv, Paradisul lui Dante opţiunea noastră motivată estetic e clară...

Ce marjă de manevră literară şi ce nuanţe are la dispoziţie poetul nostru pentru a crea versuri memorabile tocmai cu un profil evanescent de mamă sfântă? Lirica acceptă aici accente imnice şi melodicităţi elegiace; dar în nici un caz "impurităţi" caracterologice apte să susţină o observaţie morală şi psihologică mai întinsă. Cu o rapidă scanare, figura hieratică a Mamei ar fi procesată şi redistribuită imagologic, în n ipostaze reductibile la una singură, arhetipală. Câte poeme reuşite s-ar putea deci compune în asemenea circumstanţe de reprezentare unidirecţionată, îngustată, inevitabil schematică?

Inteligenţa artistică a acestui om al inocenţei care a fost Grigore Vieru se manifestă şi într-o asemenea zonă delicată, a mărcilor de puritate regăsite şi recentrate într-o figură exemplară. Şi pentru că am vorbit, anterior, despre o funcţie Vieru (una poetică şi identitară, pentru comunitatea aflată în primejdie istorică), se poate trasa o paralelă în chiar interiorul creaţiei sale. Aici, personajul cu majusculă, Mama, Ea, este de asemenea o funcţie coagulantă, nu doar o individualitate fatalmente limitată.

Uimitoarea forţă infra-poetică a acestui personaj puţintel la trup, cu riduri adânci şi palmele brăzdate de truda fiecărei zile, cu părul albit de ani şi ochii trişti de nedreptatea lumii, e dată nu de trăsăturile ei vizibile şi distinctive. Slăbiciunea fizică este compensată de o energie spirituală neconsumabilă, ce se hrăneşte din sine însăşi. Mama este trup de carne, contemplat cu veneraţie filială şi introdus, de poetul mereu acut la suferinţă, în serii analogice: patimile cristice, martirajul creştin. Mama e trupul, dar mai ales Crucea vieţii sale; e Crucea, dar mai ales Spiritul care se eliberează prin ea. Mama este materia locului şi a lumii întregi; şi Duhul Sfânt care mângâie şi înveleşte spaţiile în răsuflarea bunului Dumnezeu. Mama, personajul exponenţial din Aproape, din Taina care mă apără şi din restul volumelor lui Grigore Vieru, Mama este Totul: "Mama mea viaţa-ntreagă/ A trăit fără bărbat./ Prea singuri eram în casă/ Ploi cu grindină când bat.// Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşeza între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-Însul,/ Că în ochii ei cei uzi/ Chipul Lui de pe icoană/ se arată şi-L auzi. (...)" (Autobiografică); "Dormi-adormi, măicuţă dragă,/ Dorm nepoţii tăi de fragă,/ Dorm şi blidele spălate,/ Dorm şi rufele curate./ Dorm trudite-a scării trepte/ Lângă cuibul meu de pietre,/ Doarme-n tihnă greieruşu-n/ Clopoţelul de la uşă,/ Doarme casa ta bătrână,/ Doarme via sub ţărână,/ Dormi! Prin vis la Prut cu soare/ Să te vezi copilă mare,/ Lâng-un ciob şi o cordică/ Să te vezi copilă mică,/ Să te vezi şi mai nainte:/ Când erai cum nu ţii minte./ Dormi, măicuţa mea albită,/ Dormi, măicuţa mea iubită." (Cântec de leagăn pentru mama); "Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!// În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti." (Făptura mamei); "Tăcută/ Eşti, draga mea mamă,/ Tăcută.// Ca mierla/ Ce-nhamă, deshamă,/ Ca mierla.// Ca frunza/ Când merge la coasă,/ Ca frunza// Ca iarba/ Când şade la masă,/ Ca iarba.// Ca steaua/ La moară când duce,/ Ca steaua.// Ca piatra/ Ce-aminte-şi aduce,/ Ca piatra." (Tăcerea mamei); "Aşa ai mers tu, mamă,/ Prin viaţă:/ Ridicând plugul în braţe/ Şi sacul în pod, cu porumb;/ ridicând piatra din drum,/ Coaja de pâine-aruncată,/ Schija uitată în câmp./ Aşa ai mers până când,/ Până când, mamă,-ai ajuns/ În faţa acestui soare asfinţit:/ Piatră pe care nu o mai poţi ridica,/ Răcindu-se, întunecându-se./ O, mamă, care acum/ Nici propria mână/ Nu o mai poţi ridica,/ Strălucitoare de lacrimi/ Ca ramura de chiciura iernii." (Aşa ai mers tu, mamă); "Tristă dimineaţă/ De Duminică Mare./ Îmi izvorăşte pe faţă/ Steaua cea de sare.// Privesc cu durere la/ Verzile săbioare/ De porumb din grădina ta,/ Doamne, care/ Nu te mai pot apăra.// Întregul nu mai e întreg./ Strig:/ «Sunt cel mai fără de noroc!»/ Deşi înţeleg,/ Înţeleg că toţi/ Suntem un lemn de foc.// Trudite cât ţara întreagă,/ Mânuţele tale de ceară/ În noaptea cea neagră,/ În noaptea cea neagră/ Odihnescu-se prima oară.// Prima oară/ Sărut mâinile tale/ Din care ierbi vor răsare./ Mi-i plină fiinţa de jale/ Ca trupul mării de sare.// A căzut cerul din ochii tăi/ Şi s-a fărâmiţat./ A căzut de pe faţa ta soarele/ Şi a îngheţat.// Încremenit e vântul cel răcoros/ Fără harnicele tale mâini./ Căutându-te pre tine,/ S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni.// Ca un arbore doborât/ Însuşi graiul/ Parcă se-aude căzând./ Doamne, atât de singur,/ Atât de singur/ N-am fost nicicând!// (...) Nu am, moarte, cu tine nimic./ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc.// Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ De-ai avea mamă şi-ar muri./ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi-ar muri?!// Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.// Nu frică, nu teamă -/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii." (Litanii pentru orgă).

După ce ieşim de sub impresia acestor excepţionale Litanii pentru orgă, să observăm felul plural, divers şi "discontinuu" în care e proiectată şi implicată liric figura maternă. Personajul nu este unul generic, aşa cum, în faza poemelor mobilizatoare, patriotice, va fi de pildă Trădătorul. Modelul moral şi protagonistul nimbat al lui Grigore Vieru se prezintă multiplu specificat, particularizat variabil, la vârste diferite, în condiţii deosebite, în intervalul muncii şi al odihnei liniştite, al suferinţei zilei de azi şi al regenerării prin visul trecutului. De asemenea, Mama apare într-un cadru spaţial dat, în proximitatea căsuţei "de pe margine de Prut" (care, am văzut, poate ea însăşi să devină un personaj animat), sau "risipită" în natura dintre ceruri şi pământ, confundată cu aceasta.

Dacă lumina în care poetul îşi vede personajul central rămâne aceeaşi, unghiul privirii şi al profilării se schimbă des, ca şi cum Vieru ar porni, de fiecare dată, într-o tentativă de beatificare ori sanctificare ce riscă să umbrească - prin rezultat - felul de a fi al maicii sale. Mama este o funcţie de coagulare, o matrice a acestui spaţiu întreţesut (personal, familial, comunitar, basarabean, naţional), dar preocuparea vizibilă a autorului este, acum, să nu cedeze simbolului construit, destul de facil, umanitatea concretă a femeii ce duce totul în spate. Astfel, printre elementele de natură sau cele cu bătaie cosmică (iarba, seminţele, frunza, piatra, steaua, soarele, cerul vast) sunt prefirate "mărunţişuri" existenţiale, lucruşoare şi gesturi obişnuite ale femeii de la ţară, care poate în fine să se odihnească sub privirea mângâietoare a poetului: iată, "dorm şi blidele spălate", "dorm şi rufele curate", "dorm trudite-a scării trepte", "doarme-n tihnă greieruşu'", "doarme via sub ţărână"...

Din aceste lucruri aşa-zis mici şi din nenumărate altele se compune viaţa Mamei, observată aproape analitic de către autorul născut de ea. Iar pe măsură ce mama şi fiul avansează prin timpul neiertător, raportul dintre ei se schimbă într-un mod pe cât de obişnuit, pe atât de înduioşător. Mama tot mai neajutorată devine copilul de care fiul tot mai albit trebuie să aibă grijă (Cântec de leagăn pentru mama). Problemele lumii şi ale omului sunt deodată secundare. În prim-plan şi într-un registru extrem de personal e translată şi fixată această relaţie unică, irepetabilă.

Erotica "alternativă", fie ea şi susţinută de prezenţa nevestei legiuite, se vede moralmente constrânsă de iubirea filială, devoratoare. Eul poetic se simte disputat între sentimentele sale fireşti şi suferă atunci când bărbatul, sub ochii trişti ai mamei sale, ori în absenţa ei, se bucură alături de soaţă. Această bucurie veche de când Cântarea Cântărilor are totuşi ceva indecent (Mama în casa noastră). Concluzia este nemiloasă. Cele două figuri feminine nu pot coabita, pe aceeaşi treaptă adoratoare, în inima oricât de largă a acestui poet de bine: "Mama intră-n mare./ Asfinţire lină./ Sfintei mari întinderi/ Cuvios se-nchină.// Alb împrăştiate/ Pletele-i pe valuri/ Coperă, o, marea.../ Pruncii zburd pe maluri.// În adânc nurora/ Cu închise pleoape,/ Ca o stea prelungă,/ Şerpuie sub ape.// O, dar ce cutremur/ Când pe valuri urcă/ Şi cu părul mamei/ Părul ei se-ncurcă!" (Cutremur); "Pe alta, nu pe tine/ Se cade să cuprind./ Tu braţele-mi legaseşi/ Cu-al mamei păr de-argint,// Ce l-ai tăiat în noapte/ La ora de mister/ Cu lama unei stele/ Desprinse de pe cer.// Mai plouă sus în ceruri/ Şi ninge pre pământ,/ Nu sunt atât de tânăr,/ Dar nici bătrân nu sunt.// Încerc să rup strânsoarea -/ Îmi cade braţul slab.../ Şi părul ce mă curmă/ Se face tot mai alb." (Alt cântec).

O, dar ce poezie!

Citiţi următorul episod aici.