Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnalul întârziat al unei poveşti neîncepute (XIII)


Mihaela Iancu

11.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Am cumpărat un bloc de desen. Ca să schiţez pe el structurile şi să-mi descompun textele. De data asta am operat doar post-publicare, aşa că n-am mai putut retracta nimic. Ideea însă, e aceea de a face procesul şi înainte de a lăsa textul să plece la tipar şi după ce se întoarce la mine, pe hârtie. Vreau să-mi arhivez greşelile.

Imaginea care reprezintă cel mai bine profilul lui Solomon Marcus e cea a unui balansoar. Într-un capăt stă lumea, iar în celălalt singurătatea. Viaţa lui o jonglare permanentă între cele două capete, în căutarea echilibrului.

În ziua în care am început decapitarea textului, cu creioanele colorate, pixul şi guma de şters la îndemână, citisem două poveşti foarte bune din Literary Nonfiction, o culegere de texte, adunate de Patsy Sims, în care se regăsesc, printre alţii, Tom Wolfe, Mike Sager, Michael Paterniti, Joan Didion sau James Conaway. Partea grozavă e că are multe note de subsol care te ajută să gândeşti şi la rece textul, să înţelegi cum a fost scris, de ce aşa şi nu altfel, ce intenţie se ascunde în spatele frazelor. Citisem A Life Lost... and Found, un text de Tom Hallman Jr., despre cum un bărbat îşi recapătă viaţa după un accident care îi afectase memoria de scurtă durată şi, prin asta, viaţa personală şi munca. Apoi trecusem la A Road That Never Ends, de David Finkel, ultima poveste dintr-o serie pe care a scris-o pentru Washington Post, despre războiul din Kosovo. Toate astea m-au ajutat să văd mult mai limpede lipsurile textului meu.

Dincolo însă de observaţiile de pe marginea unor paragrafe, de tipul: "Parcă sunt la breaking news", "Nu funcţionează tranziţia", "Puteam să topesc trecutul aici", "Nici măcar nu am realizat potenţialul dramatic din bucata asta, puteam să apăs pedalele", "Asta sună a comunicat de presă at large", am mai învăţat câteva lucruri.

Înainte de toate, am învăţat că nicio concluzie nu este definitivă în procesul scrierii şi gândirii unui text. Nu, dacă îl văd ca pe o treaptă spre un viitor text. Cel mai probabil, multe din concluziile pe care le-am tras din povestea aceasta se vor modifica pe măsură ce am să trec la alte texte. Ceea ce funcţionează perfect azi, e foarte probabil să scârţâie peste trei luni. Flexibilitatea e bună.

Strâns legat de asta, nu îmi face bine să mă înconjor de prea mulţi "trebuie". De niciunul, dacă e posibil. "Trebuie" face lucrurile presante, iar eu nu lucrez bine sub presiune.

"Trebuie" mai face ceva. Mă face mai rigidă în abordări, mă face să văd mai puţine opţiuni, îmi limitează libertatea, atracţia spre joc, spre căutări de construcţii ingenioase.

Dacă o dau în bară cu structura textului (aşa cum am făcut în primul draft), soluţia nu e să aleg drumul cel mai umblat şi deci cel mai puţin riscant, pentru că s-a dovedit că funcţionează pentru cei mai mulţi. Soluţia e să nu mă pierd, şi să continui să caut, până găsesc ceva al meu şi al acelei poveşti. Altfel, apare senzaţia că textul din final - sigur, corect, cuminte - nu vine, totuşi, de la mine.

Aş putea să fiu atentă la ce îmi spune instinctul şi să-l ascult. Să am curajul să-l ascult. E un instinct uns cu toate alifiile. Şi cu logică, şi cu emoţii.

Cu riscul de a greşi. Îmi place să cred că editorul nu mă va lăsa să ratez în construcţia unui text, mă va ajuta să clădesc, dar cred că ţine de mine să îl fac să înţeleagă cum văd lucrurile, ce aş vrea să fac, de ce aşa, ce vreau să spun, cum sună vocea mea. Din procesul acesta de negociere al construcţiei, am să înţeleg ce nu funcţionează.

Dacă aleg o cale pe care nu o simt a mea - pentru că, de pildă, nu ştiu atunci cum aş putea să fac altfel - nu înseamnă nu pot personaliza acel tipar. Şablonul este doar o ramă pe care eu o pot umple cu ce vreau. Cine spune că trebuie să rămână neatinsă? O pot picta, o pot acoperi cu gâze şi flori, o pot prelungi. Te pot face să n-o mai recunoşti.

Bătălia nu se termină după ce am ales un curs logic, iar logica nu înseamnă renunţarea la emoţie.

Mă ajută să citesc texte foarte bune în faza de scriere. Asta mă motivează că ridic ştacheta şi mă ambiţionează.

Povestea nu există de fapt - chiar dacă e vorba de nonficţiune -, ea devine când eu o spun.

Nu pot face din subiectul unui text de nonficţiune ceva ce eu aş vrea să fie, dar nu e. Nu mă pot juca cu dozele, dacă asta înseamnă să nu păstrez proporţiile realităţii. (Iniţial, textul meu s-a numit Solomon Marcus nu are voie să moară şi mi-am dat seama că încercam să aflu de la el raporturile pe care le are cu moartea şi bătrâneţea. Numai că acestea erau teme forţate. Cuvintele acestea apar foarte rar în dialoguri. Moartea şi bătrâneţea nu prezintă interes pentru el. Făcând din moarte şi bătrâneţe personaje - chiar dacă nu explicit - aş fi prezentat nişte teme care pe el nu îl preocupă de fapt. Marcus, cel de acum, la 85 de ani, e despre bucuria de a trăi între oameni şi în singurătate, printre cercetările şi lecturile lui.)

Dacă tehnica nu e îndeajuns de bună, nu înseamnă că trebuie să nu-mi aleg poveşti cu miză înaltă, dacă pe ele vreau să învăţ să le spun.

E bine dacă pot sta pe teren până simt că sunt stăpână pe ce vreau să spun.

Tăcerea e minunată. Să tac şi să ascult cu simţurile deschise. Mai mult despre asta e vorba. E grozav să vezi cu ce aleg oamenii să rupă tăcerea.

Faptul că am petrecut cu el mai multe luni, s-a văzut doar în câteva paragrafe din text. Nu în 80% din poveste, nici măcar în 50%. Dar fără acele paragrafe, ar fi fost doar un alt text despre Marcus. Ştiu că nu mi-ar fi arătat cine e dacă plecam după două săptămâni.

E un privilegiu să fiu lângă cei pe care îi aleg. Dincolo de text, sunt eu, cea care mai învaţă ceva despre lume.

Când îi spun unui om despre care vreau să scriu "Lasă-mă să stau pe lângă tine cât mai mult timp. Vreau să văd cum e viaţa ta, să înţeleg puţin cine eşti" adică "Vreau să ştiu ce gândeşti, de ce ţi-e frică, ce regreţi, de ce ţi-e dor, ce visezi...", trebuie să fiu pregătită să mi se răspundă "Da."

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Din principiu
    Vişan, 10.04.2010, 07:48

    Hristos a înviat!
    Din principiu aplici regula pe care ai descoperind-o scriind la acest "Jurnal întârziat": "Înainte de toate, am învăţat că nicio concluzie nu este definitivă în procesul scrierii şi gândirii unui text. Nu, dacă îl văd ca pe o treaptă spre un viitor text."
    Fain eseul tău critic sau fragmentul de jurnal al creaţiei literar-artistice! Eşti foarte preocupată de tot ce-i nou în domeniul artistic. Succes în continuare.

    • RE: Din principiu
      Mihaela Iancu, 10.04.2010, 23:43

      Adevărat a înviat!

      Mulţumesc. Mi-a făcut tare bine să-l scriu.
      Mihaela

Spacer Spacer