Nimic de spus

Cel mai probabil n-o s-o lase nici măcar să spună până la capăt ce vrea să îl roage. O să ridice tonul. O să facă o criză. Că nu are timp. Bine, atunci o să rezolve ea. Că nu se descurcă singură. Nu e vorba de asta, pur şi simplu lui îi e mai la îndemână, ştie bine. Că mereu îi cere câte ceva. Ba e exact contrariul, evită să-i ceară, pentru că ştie cum face. E stresat. Ea îi spune că îi închide telefonul dacă mai vorbeşte pe tonul ăsta. Şi nu se opreşte. Aşa că închide. Şi pe seară, sau a doua zi, se întâmplă ce aştepta. O sună calm să o întrebe de ce anume are nevoie, când are nevoie de el şi dacă e OK să rezolve mâine, la prima oră. Păstrează tonul impenetrabil, dar are grijă să afle toate detaliile aşa încât să-i fie bine şi să facă ce l-a rugat în cel mai eficient mod cu putinţă. Ieri nici n-a existat.

Alaltăieri a stat treizeci de minute la raionul cu produse domestice. A pus servieta jos, şi-a descheiat toţi nasturii de la haină ca să se aplece mai uşor şi a încercat fiecare sortiment de balsam de rufe, din cele peste douăzeci expuse pe raft. Nu face el cumpărăturile. Le face ea. Habar nu avea ce culoare are balsamul lor de rufe, dar nu a plecat din supermarket până nu l-a găsit. Patru etajere în faţa lui, zeci de etichete, câte cinci game pentru fiecare marcă, şi nimic din toate astea nu l-au neliniştit. Parfum ăla e inconfundabil. Când şi-a apropiat nările de capac şi a inspirat adânc, a recunoscut mirosul braţelor în care stă în fiecare seară. Mirosul de acasă. A aşteptat să plece toţi din jur, şi-a umezit degetele cu soluţia concentrată, lipită de capac, a închis sticla, a aşezat-o la loc, pe raft, şi-a frecat mâinile până balsamul a intrat în piele şi a ieşit zâmbind din magazin. Cu parfumul hainelor ei pe mâinile lui. Şi ea n-a aflat niciodată asta.

Şi sâmbăta, la cinema, i se face frică uneori, pe întuneric, când gândurile îi sună prea tare şi îi e teamă să nu se aprindă lumina şi oamenii să se năpustească asupra lui şi să spună: "Da' mai ţine-ţi mintea aia în frâu. Dă-o mai încet, ce tot îmi urli mie în cap cu întrebările tale. Nu poate să audă omul ce spune actorul din pricina fabulaţiilor tale tâmpite." Asta e de rău, nu? Adică, vreau să spun că nu e normal. Dar şi mai rău ar fi să audă ea ceva. Ar ştii că se gândeşte la ea. Şi asta nu se poate. Şi cum Dumnezeu să nu audă dacă e atât de aproape? Uite cât e de aproape. Întinzi un deget şi ai atins-o. Dar nu, mai bine nu.

Sau astă-vară, când erau toţi afară din oraş. Potaia lătra slobodă în jurul lor, aşteptând să i se facă cuiva milă şi să-i arunce o bucată de carne prea friptă. Şi el intrase în casa bătrânilor după încă o sticlă de vin. O găsise uşor, ieşise cu ea în stânga, aproape gata să strige din buza scărilor ceva care să-i facă să întoarcă privirea. Dar nu a găsit ce putea să spună. Era atât de bine acolo. Vroia să le zică cumva asta. Era atât de simplu şi atât de bine. El, ea, prietenii lor, un câine, mult soare. Şi un balansoar. S-a aşezat în el. A desfăcut sticla, a luat o înghiţitură, apoi a sprijinit-o de podea şi a lăsat capul pe unul din braţele scaunului. Poate că asta însemna că ceva era prea mare ca să-l poată spune.

Cerul era alb, cu câteva găuri albastre.