Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nevoia de rău


Mihaela Iancu

25.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când merge pe holul îngust, colţurile fustei se balansează în stânga şi în dreapta. Este atât de adusă de spate, încât tot ce vede sunt vârfurile şosetelor ei de lână, pe care ea însăşi le-a croşetat. Braţele îi atârnă aproape imobile, pe lângă trupul robust mai degrabă din pricina celor trei rânduri de haine pe care le îmbracă zilnic, ca să-şi astâmpere frigul instalat pe veci în oase.

Întinde una din palme şi împinge uşa de la bucătărie. Pe masă o aşteaptă o farfurioară cu două capsule, o cană de ceai rece şi un platou cu patru sandvişuri. Apucă una din pastile, deschide larg gura, lasă capul pe spate şi o aşază în capătul limbii. Se încruntă a silă, deşi gustul amărui abia dacă i se topeşte în salivă. Înghite ca pe o licoare magică ceaiul. Pe la colţurile buzelor i se prelinge un fir subţire din lichidul dulce care se scurge pe muşamaua înflorată şi de acolo, pe gresie. Ea nu observă nimic din toate astea. Pune cana pe masă. Rupe un colţ dintr-un sandviş, îl pune în gură şi îl plimbă cu limba până bucata se descompune şi o poate înghiţi cu uşurinţă. Se întoarce, iese pe aceeaşi uşă şi intră la dreapta, în sufragerie. Se propteşte de marginea fotoliului şi rămâne încremenită. E o linişte de mormânt.

Stomacul începe să i se strângă ca o pungă legată cu aţă subţire, tăioasă. Apa din ea începe să fiarbă. O arde. Înăuntrul ei s-a strecurat un curent care întoarce lichidul ca un mixer. Din afară, ţepuşe o împung şi îi coboară în piept. Se astupă. Nu-i mai ajunge aerul. Îşi mângâie stomacul.

Ridică în dreptul ochilor telefonul pe care Maria i l-a prins de gât. O sună. Ceva imperceptibil se aude la capătul celălalt al firului. Trebuie să fie fiica ei. Îi spune că îi e rău. Din nou. Să stea cuminte, să-şi ia pastilele. Când vine acasă? Să meargă în bucătărie şi să ia pastilele. Pe amândouă. Să-i răspundă dacă o aude. Nu ştie de ce i se face mereu rău. A luat-o aşa, deodată. Stătea liniştită pe fotoliu şi o fierbinţeală i s-a împrăştiat din stomac în tot corpul. Dar de mâncat ceva, a mâncat? Data trecută n-a durat mult. I se face frică dacă mai durează. Să nu mai vorbească. E un efort prea mare acum. Să-se-în-tin-dă. Parcă nu mai doare atât de tare. Dacă vorbeşte cu ea la telefon îi trece repede. Dacă se agit... A închis.

Pe colţ e canapeaua. Nu e prea departe. Poate să ajungă la ea să se odihnească puţin, până vine Maria. Priveşte tavanul alb, de deasupra ei, cu gura întredeschisă. Fierbinţeala dispare, frigul pune din nou stăpânire pe ea. Simte că inima îi bate neobişnuit de repede. Şi ea stă şi îndură bătaia asta. Cum ar putea să se împotrivească? Maria o să vină curând şi o să fie mai bine. Închide ochii.

Îi deschide. Piciorul drept i-a amorţit. Pune o mână pe un capăt al canapelei şi se sprijină în cealaltă, împingându-şi trunchiul în faţă, până izbuteşte să ajungă în şezut. Apucă straşnic cu palmele marginile canapelei. Roteşte mijlocul şi împinge bazinul până reuşeşte să atingă cu tălpile parchetul. Se opreşte şi inspiră ca un paraşutist înainte de aruncare. Mâinile au strâns bucata de piele, spatele i se îndoaie în faţă ca un compas păstrat la unghi de nouăzeci de grade. Pune palmele peste pulpe şi încearcă un prim pas. Al doilea. Al treilea. Până sângele începe să curgă din nou. Înapoi pe uşă, înapoi pe holul strâmt, până în capăt, unde este baia. De acolo, la stânga, în dormitor. În alt pat cu aşternutul boţit şi perna ghemuită după somnul ei din noaptea trecută. Lângă perna ei, culcată, afânată, stă perna Mariei, lipită de capul patului, în care au rămas urmele spatelui ei ghemuit în puf, ocrotit de căptuşeala albă. Noaptea trecută, Maria s-a trezit, ca în fiecare altă noapte din ultimul an, în frica femeii cu care împarte patul. Deschide ochii, pe întuneric, şi îşi aude numele strigat ca pe singura scăpare. Atunci se ridică în capul oaselor şi o ia în braţe.

Femeia netezeşte cu palmele cearceaful. Maria e în spatele ei de două minute. Îşi aşteaptă mama să se întoarcă, s-o vadă şi să-i spună că şi azi i-a fost rău, dar i-a trecut. Iar acum, că s-a întors ea acasă, îi e mult mai bine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer