Eliberare

- Uite, uite cât e de mare!
Şi zicând asta, Luca urcă moviliţa care despărţea uscatul de apă.
- Tataaaaa. Vino să vezi.
Cizmele roşii apăsau peste noroiul proaspăt. Din mâneca pelerinei verzui şi largi ieşea o palmă strânsă în jurul unei cozi de caras.
Peştele se zbătea inutil. Luca nu-şi putea stăpâni râsul cu sughiţuri. Nu mai ploua, dar norii rămăseseră pe loc.
Alexandru nu se ridică de pe scaun. Întoarse privirea spre el, îi zâmbi şi aşteptă să ajungă în dreptul lui.
- Uite ce-am prins, tata. Nu aşa că e gras?
Şi îl ridică în dreptul ochilor să-i vadă gura căscată.
- E frumos, Luca. E tare frumos. Ai mai mult noroc decât mine, zise Alexandru şi privi spre undiţa pe care o ţinea nemişcată în mâini.
- Lasă, tata, că o să vină şi rândul tău. Ieri ai aruncat patru şi eu doar unul. Când tu, când eu.
Alexandru îngână.
Luca se aplecă şi îi puse peştele în faţă.
- Vrei să-l arunci tu? Uite cât e de speriat.
Alexandru îşi privi fiul ca pe un tată.
- Dacă vrei, e al tău, spuse Luca. Eu o să mai prind cel puţin unul. Sunt sigur.
- N-ar fi corect. Tu l-ai prins. Aruncă-l tu.
- Nu, eu sunt bine azi. Am o idee mai bună. Îţi dau ţie peştele şi îmi dai mie azi undiţa ta mare, da?
Alexandru închise ochii şi zâmbi poticnit.
- Fie. Şi zicând asta, se ridică de pe scaun. Dar doar pentru azi.
- Doar azi.
Apoi luă peştele.
Luca strânse mâinile în pumni mici, unul deasupra celuilalt, pe coada undiţei.
Bărbatul aruncă peştele în apă. În urma lui, pe suprafaţa lacului, picături începură să cadă în cercuri tot mai largi, până ajunseră să se întâlnească. Luca nu-şi luă ochii de la ele.
- Te simţi mai bun acum, tata?