respir în taină bucata mea de durere
ferită de ochii miloşilor de ocazie.
îmi răspândesc resturile de teamă în jur
ca pe nişte coji negre.
mă gândesc să zbor.
deodată se face o linişte stranie
în care adevărul îmi ia minţile.
îmi dau seama că nimeni nu m-a văzut vreodată cu toate aripile întinse.
alunec dintr-o clipă în alta
ca un miez umed.
într-un anumit fel mă dăruiesc.
în altul nu fac decât să aştept.
de la o vreme se rup ploile cu furie. trupul îmi este lucios şi neted ca un glonte. pătrund în creierul bărbatului meu devastându-i liniştea. apoi aştept.
uneori bacovia mă întreabă dacă-l ştiu. eu îi fac semn că nu.
1 comentariu
Arhiva rubricii
perpetuum mobile, Dan Mircea CipariuHotel, Cezar BaltagRugăciunea este ceea ce rămâne, Jaan Kaplinsky, traducere de Ioana Ieronimcând eram mic, visam să fiu și mai mic, Ioan Es. PopDiphylleia grayi, Ruxandra CesereanuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate