Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Andrei Şerban m-a mototolit ca pe o plastilină


Dan Boicea, un interviu cu Virginia Mirea

21.05.2010
Adevărul literar şi artistic, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Actriţa joacă rolul doamnei Smith în Cântăreaţa cheală, în regia lui Victor Ioan Frunză, spectacol care a avut premiera la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Virginia Mirea a fost nominalizată la categoria cea mai bună actriţă în rol principal, la Gala Premiilor Uniunii Teatrale din România, pentru interpretarea din spectacolul Casa Zoikăi.


Dan Boicea: Am auzit că nu sunteţi o actriţă ursuză, cârcotaşă şi irascibilă. Confirmaţi?
Virginia Mirea: Confirm. Îmi place să-mi fac meseria în cele mai plăcute condiţii, cu starea cea mai bună, în armonie. Asta presupune că iubesc tot ce mă înconjoară: lucruri, anotimpuri, piese de teatru, regizori, colegi de oriunde. N-am de ce să fiu nici măcar cârcotaşă, pentru că nu aşa se lucrează la un spectacol, ci cu sfială. Lăsăm în stradă tot ce ne-a sâcâit la un moment dat. N-avem de ce să fim bârfitori sau răutăcioşi. Fiecare, la urma urmei îşi are drumul lui, destinul lui, rolurile lui...

D.B.: Aţi aşteptat, de obicei, cuminte, să fiţi distribuită sau au fost momente în care v-aţi şi bătut pentru anumite roluri?
V.M.: Niciodată nu m-am bătut pentru niciun rol. Întâlnirile mele cu regizorii au fost la fel ca întâlnirile mele cu rolurile. Unii m-au plăcut şi m-au luat în spectacole. N-am fost genul de actor care s-a zbătut pentru un anumit spectacol, rol sau regizor. Poate este şi un defect al meu, pentru că porţi o bătălie în care trebuie să faci faţă. Dar, armele mele n-au fost lupta prin spate sau aranjamentele, ci talentul şi firea mea. Am ajuns la concluzia că mi s-au întâmplat lucrurile într-o armonie extraordinară cu mine şi cu oamenii din jur. Întotdeauna au fost şi sincope sau momente în care am aşteptat, însă niciodată n-am forţat nota.

D.B.: Tactica se pare că a dat roade. Alexandru Tocilescu, regizorul spectacolului Casa Zoikăi, mi-a spus că de la început s-a gândit împreună cu George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, să găsească o piesă special pentru dumneavoastră. A mai spus că rolul era parcă scris şi gândit pentru Virginia Mirea.
V.M.: Cu Toca (Alexandru Tocilescu - n.r.) m-am întâlnit mai de mult şi ne-am plăcut reciproc, în spectacole pe care le-am făcut împreună. Îi mulţumesc pentru ce a spus vizavi de Casa Zoikăi. Toate întâlnirile mele cu regizori au fost întâlniri cu oameni cu care am comunicat aproape non-verbal. Uneori, simţeam nevoia să-i spun ceva, părea că nu găseam momentul, dar în clipa următoare venea replica lui, care îmi confirma imediat ce am gândit. Lucrurile astea sunt rare. Sunt doar câteva persoane cu care poţi avea nişte fluxuri de gânduri. Asta s-a întâmplat şi cu Victor Ioan Frunză, la actualul spectacol, Cântăreaţa cheală, de la Teatrul de Comedie.


Tocilescu este un timid

D.B.: Aţi colaborat cu Alexandru Tocilescu la Oblomov şi Elizaveta Bam, la Teatrul Bulandra şi la Casa Zoikăi, la Teatrul de Comedie. Ce vă amintiţi că v-a spus regizorul şi v-a usturat şi ce compliment venit din partea lui vă amintiţi?
V.M.: Uneori, Toca este un caustic. Dar niciodată nu a fost răutăcios cu mine. Iar complimentele mi le-a învăluit în glume şi într-o notă de bună-dispoziţie. Toca e un timid, el nu îndrăzneşte să-ţi facă nici reproşuri, nici complimente, aşa, făţiş. Dar îl simt foarte bine. Îl iubesc foarte mult pe Tocilescu.

D.B.: La premiera spectacolului Elizaveta Bam, la pauză, când s-a golit sala pe jumătate, l-am auzit pe Alexandru Tocilescu spunând că lumea nu se pricepe la teatru, că nu este pregătită pentru un asemenea spectacol.
V.M.: Da... E un spectacol greu, destul de încifrat... Trebuie să te şi documentezi pentru el, ca să-l înţelegi. Uneori, oamenii chiar nu-şi dau seama. Poate că e vina lor, în sensul că sunt mai puţin instruiţi şi teatrul, la urma urmei, nu se face numai pentru vulg. Trebuie să ai o anumită educaţie. Eu, de pildă, dacă mă duc la Operă, trebuie, totuşi, să am o cultură muzicală, altfel o să mă plictisesc, o să plescăi şi o să mă uit la ceas.

La Operă se duc oamenii instruiţi. Şi la teatru, unele spectacole sunt lucrate într-o anumită cheie. Te uiţi la autor şi te gândeşti că n-ai auzit în viaţa ta de acel autor. Sunt spectacole la care nu are acces chiar orice cetăţean care vrea să-şi petreacă o sâmbătă sau o duminică liberă şi merge să râdă. Sunt şi piese la care trebuie să fii atent şi să te gândeşti: oare de ce nu înţeleg?


Două actriţe respectate

D.B.: Sunteţi nominalizată la categoria "cea mai bună actriţă într-un rol principal", pentru rolul din Casa Zoikăi, la Premiile UNITER care se decernează la 19 aprilie 2010 (între timp Virginia Mirea a primit acest premiu - nota LiterNet). Concurentele dumneavoastră sunt Sanda Toma şi Ofelia Popii. Ce ştiţi despre aceste două actriţe?
V.M.: Sanda Toma a fost colega mea de teatru şi de cabină. Este o persoană admirabilă şi am învăţat foarte multe lucruri de la ea, o persoană veşnic tânără şi o extraordinară actriţă, pe care o iubesc foarte mult. Sunt onorată să fiu nominalizată alături de ea. Despre domnişoara Ofelia Popii nu ştiu foarte multe lucruri. N-am avut ocazia s-o văd în spectacole, dar oameni importanţi au vorbit frumos despre ea şi bănuiesc că părerile lor sunt îndreptăţite. O respect, pentru că face această meserie cu dăruire şi pentru că a ajuns, iată, să fie nominalizată.

D.B.: Casa Zoikăi are patru actori nominalizaţi, la roluri principale şi secundare - pe dumneavoastră şi George Mihăiţă (la roluri principale feminin şi masculin) - şi pe Emilia Popescu şi Gelu Niţu (la roluri secundare). Totuşi, producţia nu este nominalizată la regie şi la cel mai bun spectacol... Cum vă explicaţi?
V.M.: N-am nicio explicaţie. Am fost surprinsă. După ce am primit informaţia că suntem nominalizaţi atâţia actori din spectacol m-am aşteptat şi am crezut că vor fi nominalizate şi spectacolul, şi regia, şi scenografia. În sfârşit... N-am ce să comentez. Comentariile le păstrez numai pentru mine. Nu obişnuiesc să împrăştii fel de fel de păreri personale în presă, pentru că nu ajută nimănui. Mă gândesc că juriul care a făcut această selecţie o fi fost îndreptăţit să socotească alte spectacole mai bune decât spectacolul nostru.


Întâlniri cu mari regizori

D.B.: În preajma cărui actor sau regizor v-aţi simţit motivată la maximum?
V.M.: În preajma lui Andrei Şerban. Experienţa cu el a fost unică. Spun că a fost o încercare pentru mine, pentru că eu nu-l cunoşteam absolut deloc. M-am nimerit să lucrez cu el tot aşa, prin mai multe întâmplări. Am ajuns să fiu foarte încântată, pentru că el a avut o metodă pedagogică extraordinară de a te solicita până la epuizare. Părerea mea despre el, necunoscându-l personal şi văzându-i doar spectacolele, s-a schimbat radical cunoscându-l.

El a fost regizorul care m-a mototolit ca pe un bulgăre de plastilină şi iar m-a remodelat, şi iar m-a stricat. A fost solicitant ca mod de a căuta, de a descoperi, m-a făcut să mă întreb dacă pot să fac sau să nu fac un lucru. Şi am putut. Am lucrat cu el la Lear, la Teatrul Bulandra din Bucureşti. A fost un laborator pe care n-o să-l uit.

D.B.: Spuneaţi că în orice întâlnire cu un regizor trebuie să descoperi darul pe care acesta îl are de oferit. Ce dar v-a oferit Victor Ioan Frunză?
V.M.: E prima dată când facem împreună un spectacol. I le ştiam pe celelalte, i le văzusem şi îmi plăcuseră mult. M-a bucurat că a putut să vină să monteze la Teatrul de Comedie Cântăreaţa cheală & Lecţia. Am descoperit în el un om nemaipomenit, cu mult umor. Acum, nu vreau să-i fac complimente, dar tot am vorbit despre oamenii rari cu care te poţi înţelege... Este un regizor inteligent şi mi se pare important ca un regizor să fie foarte bogat şi să ştie să-ţi comunice nişte lucruri. Nu oricine poate ajunge la tine printr-o frază sau printr-un cuvânt. Personalitatea lui este darul pe care mi l-a oferit.


Soţul real şi soţul fictiv

D.B.: Jucaţi împreună cu soţul dumneavoastră, Florin Dobrovici, în Cântăreaţa cheală. Sunteţi căsătoriţi de 33 de ani. Ce momente à la Ionesco aţi avut în căsnicie şi pe scenă, în toţi aceşti ani?
V.M.: Faptul că noi am trăit până acum, 33 de ani împreună, ne-am îndrăgostit în facultate, ne-am căsătorit în anul II şi am continuat această aventură până la onorabila vârstă de 54 de ani, mi se pare o performanţă a înţelegerii, a îngăduinţei, a dragostei şi a respectului. Nu ne-am certat niciodată grav, fatal, cu toate că s-au ivit atâtea neînţelegeri pe parcurs. E greu să lucrezi soţ-soţie. Am jucat cu el doar în două spectacole, la Teatrul de Comedie, în Clinica, şi acum în Cântăreaţa cheală. E ciudat, pentru că, într-un fel, eşti mai atent. Nu e vorba de stânjeneală, pentru că pe scenă suntem doi actori care lucrează. Dar, uneori, îl mai cert un pic. Când ajungem acasă nu repetăm niciodată şi n-avem nici discuţii despre momentele acelea.

D.B.: Când simte un actor că este cel mai fericit în ceea ce face? Ce trebuie să se întâmple, ce planete trebuie să se alinieze?
V.M.: Trebuie să aibă loc o întâlnire între un text foarte bun, un regizor, un colectiv şi un scenograf. Cred că asta este reţeta: înţelegerea din timpul lucrului - fără certuri, fără îmbolnăviri, fără întârzieri. Şi respectul. Am avut momente în care m-am simţit copleşită, în care simţeam că zbor; intrasem în atmosferă fără să-mi dau seama. Mi s-a întâmplat în Oblomov (Teatrul Bulandra, Bucureşti - n.r.), unde am cunoscut o saţietate, unde m-am simţit bine şi unde mi-am iubit foarte mult rolul. M-a îmbogăţit foarte tare şi experienţa cu Andrei Şerban. M-am simţit extraordinar de bine şi în Casa Zoikăi.

Dar, aceste momente se întâmplă în timp, nu neapărat unul după altul. Trebuie să le aştepţi. Uneori pot fi foarte puţine. Şi timpul acesta îl umpli cu altceva de calitate: citeşti, joci spectacolele care există deja, vezi spectacolele colegilor...


Nu am abandonat spectacole de care m-am apucat

D.B.: Au existat spectacole foarte proaste în care aţi jucat şi la finalul cărora vă venea să vă trageţi un glonţ în cap, precum "doamna Smith", din Cântăreaţa cheală?
V.M.: N-am jucat niciodată în spectacole proaste. Aşa mi s-a întâmplat.

D.B.: Aţi fost o norocoasă. Se mai întâmplă să faci şi ce nu-ţi place.
V.M.: Nimeni nu-ţi pune pistolul la tâmplă să te oblige să faci ceva. Eşti liber să refuzi. Dacă consideri că nu ai nevoie de o experienţă, n-o face! De ce te-ai chinui să repeţi cu cineva cu care nu ai nicio legătură spirituală? În acelaşi timp, nu am abandonat niciodată spectacole de care m-am apucat. Nu am fost niciodată bolnavă, nu am întârziat niciodată, nu mi-am ignorat colegii, nu am făcut băşcălie despre lucrul în teatru şi am mers până în pânzele albe cu orice fel de regizor.


O actriţă de teatru

Carieră. Virginia Mirea s-a născut la 9 iunie, 1955. A absolvit în 1979 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti, clasa prof. univ. Sanda Manu. A jucat la Teatrul de Comedie şi la Teatrul Bulandra din Bucureşti, în teatre din Buzău, Arad sau Tulcea. În 2004, a fost nominalizată la categoria cea mai bună actriţă în rol secundar la Premiile UNITER, pentru rolul Agafia Matveevna Psenitâna, din spectacolul Oblomov, regia Alexandru Tocilescu, de la Teatrul Bulandra.

Incertitudine. Virginia Mirea consideră că un actor nu-şi dă seama niciodată când un spectacol va fi o reuşită, chiar dacă lucrul cu un regizor important îi dă multă încredere. "Poate, să nu fiu ipocrită, în cele mai mici unghere ale minţii gândeşti că ar putea să fie la un moment dat un spectacol, nu mare, ci unul interesant. Sigur, abia după ce iese spectacolul şi apar cronicile, şi toată lumea este entuziasmată de ce vede îţi dai seama că ai făcut ceva important", spune Virginia Mirea.

Preferinţă. Virginia Mirea crede că nu mai există un complex al actorului care face teatru, dar care nu e distribuit şi în filme. Actriţa a jucat sporadic pe marele ecran şi mărturiseşte că nu "se dă în vânt după film". "În cinematografie se aşteaptă foarte mult şi se diluează totul. Poate că ai făcut o dublă bună care dispare, la un moment dat, pentru că există altceva... Controlul esenţial este la regizor şi la operator. Mie la teatru îmi place să lucrez", declară Virginia Mirea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer