Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Limba română participă la limba germană în care scriu


Gabriela Adameşteanu, un interviu cu Herta Müller

07.05.2010
Bucureştiul cultural, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriitoarea de origine română Herta Müller a cîştigat Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Născută în 1953 într-un sat din Banat, Herta Müller a emigrat în Germania, la vîrsta de 34 de ani. Herta Müller a fost hărţuită de Securitate în anii '80, iar opera literară i-a fost cenzurată.

Juriul Academiei din Stockholm şi-a motivat decizia prin "densitatea poeziei şi sinceritatea prozei în care a descris plastic universul dezmoşteniţilor".

Reproducem, în continuare, un interviu publicat în revista 22, pe care scriitoarea l-a acordat, în octombrie 2003, Gabrielei Adameşteanu.


Gabriela Adameşteanu: Ai scris vreodată literatură în limba română?
Herta Müller: În limba română n-am scris niciodată. Ştiam puţin limba română de la şcoala din sat, dar, bineînţeles, acolo n-am învăţat-o destul, pentru că erau numai cîteva ore pe săptămînă. Iar în afara şcolii nu se vorbea româneşte deloc, pentru că în sat erau numai nemţi.

G.A.: Şvabi.
H.M.: Da, şvabi. Şi profesorii noştri de română tot şvabi erau, doar medicul şi poliţistul erau români. Şi cu amîndoi, deşi din motive diferite, era mai bine să nu ajungi să ai de-a face. M-am dus pe urmă la oraş şi după facultate am lucrat într-o fabrică. Atunci a fost prima oară cînd eu eram singura nemţoaică şi toţi ceilalţi din jurul meu erau români sau unguri. Dar şi cu ungurii, dacă nu ştiai maghiara, tot româna era limba comună. Deci, acolo, în fabrică am început în fiecare zi, de dimineaţa pînă seara, să vorbesc numai limba română. Aveam o prietenă româncă, ea nu înţelegea deloc germana şi, pentru că eram foarte apropiate, am învăţat româneşte. Cred că a fost un noroc pentru că, neavînd limba română ca limbă maternă şi învăţînd-o mai tîrziu, cînd deja aveam o privire fixată pe literatură şi estetica limbii, mi-am dat seama din capul locului ce multă poezie există în limba română, ce multe comparaţii şi metafore. De multe ori mi-a apărut spontan în minte comparaţia între cum se spune în limba mea şi cum se spune în limba română. Şi mi-am dat seama că limba română priveşte acelaşi lucru cu totul altfel decît limba mea maternă şi, din punct de vedere al structurii psihice, de multe ori, privirea asta mie mi-era mai aproape...

G.A.: Cioran descrie limba română - în comparaţie cu franceza - ca fiind mai primitivă, dar mai concretă...
H.M.: Da, sigur. Cred că limba română nu se lasă prea uşor băgată în noţiuni abstracte. Dar, pe de altă parte, spontaneitatea ei este mult mai mare, cred că e mult mai vie şi sunt mult mai multe nivele, mai ales în domeniul sentimentelor, al relaţiilor. În germană, de exemplu, dacă ai un iubit şi vrei să-i spui un cuvînt gingaş, îi spui schatz - schatz înseamnă comoară. Pe cînd în română există atîtea cuvinte pentru acelaşi lucru, e mult mai multă tandreţe şi de aceea e mai greu de tradus. Sau, la copil, pui de om. Küken, pui în germană, se referă numai la păsări şi e un cuvînt foarte rigid, un cuvînt care are atîtea colţuri şi cu "k"-ul ăsta, deci nu poţi să îl foloseşti nici măcar la un animal mic, darămite să-l adaptezi la un om. Pentru cineva care scrie, este un foarte mare avantaj ca nu numai limba ta să fie singura staţie a cuvintelor. Trebuie să ştii că există staţii diferite, că fiecare lucru arată altfel. De pildă, crin, în română, este un domn. Dacă mă uit la el şi gîndesc în limba română, am alte imagini decît în germană.

G.A.: Ce este crinul în germană?
H.M.: Die Lilie este o fată, o doamnă. Şi aşa e şi cu plopul, die Pappel. Şi toate celelalte, soarele, luna, toate sunt invers. Cînd se schimbă genul, se schimbă toată imaginea din mintea mea. De ce în limba română crinul este de genul masculin? Pentru că românii privesc planta respectivă ca pe o făptură masculină, iar vorbitorii de limbă germană văd în ea o făptură feminină. La fel se întîmplă cu obiectele. Şi deci toate lucrurile astea s-au amestecat în viaţa cotidiană, în ceea ce făceam în mod obişnuit, pe unde m-am dus. Am spus de multe ori că eu cred că limba română scrie cu mine, chiar dacă eu nu scriu niciodată o frază în limba română. Dar limba română participă la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite şi limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează aşa, n-are rost şi nici nu vreau.

Înţelegeam cuvintele, nu înţelegeam situaţiile

G.A.: Cît de diferită este limba germană care se vorbea în România faţă de limba germană de aici? A fost grea trecerea de la una la alta?
H.M.: Există mai multe limbi germane. Limba mea maternă este, de fapt, un dialect de la ţară, din satul părinţilor mei, şi el se deosebeşte foarte mult de limba literară germană. Mai era însă şi limba literară de-acolo, cu un vocabular foarte asemănător cu cel de aici, în afară de nişte noţiuni care nu existau, pentru că nu exista nici realitatea. Fiecare formă de limbă cotidiană se dezvoltă din necesităţile unei societăţi, unei realităţi. Dar nu însemna că eu nu înţelegeam ce citeam din cauză că realităţile din România şi Germania erau atît de diferite şi multe domenii actuale în Germania lipseau cu desăvîrşire în România. Timp de 20 de ani, noi am citit cărţi în limba germană, am citit Der Spiegel şi ziare de la Goethe Institut, deci, chiar dacă numai din scris, vocabularul acesta îl ştiam. Problema a fost alta: nu am înţeles situaţiile. Deci am observat atunci că pot să pricep ce înseamnă fiecare cuvînt pînă în ultimul milimetru şi totuşi nu pricep situaţia. Pentru că situaţia era alta, iar modul de comportare al persoanelor pe care le-am cunoscut aici era altul decît cel obişnuit în România. Cel mai des am observat asemenea "neînţelegeri" în situaţiile cînd cineva voia să fie ironic, glumeţ. Nu am priceput, de multe ori, ironia sau n-am înţeles ce era de rîs în situaţia respectivă. N-am înţeles, de fapt, conţinutul situaţiei, deşi înţelegeam conţinutul limbii. Şi asta pentru că veneam dintr-o cu totul altă viaţă.

Printre maşini şi muncitori, cu dicţionarul în mînă

G.A.: De fapt, cum ai ajuns în fabrică dacă ai terminat Facultatea de Filologie?
H.M.: În fiecare an la Filologie erau unele repartizări în industrie. Eu am fost repartizată în Moldova, pentru că făceam parte din Aktionsgruppe şi autorităţile voiau să ne despartă. Era parcă în 1985. Au încercat să ne arunce în colţuri atît de depărtate geografic, încît să nu mai putem să ne vedem decît în timpul unei vacanţe mai lungi. M-am dus acolo în Moldova, să văd ce era. Era un cătun, nu un sat. Şcoala nu avea nici măcar podele, iar cei de acolo nici nu au vrut să ştie de mine, pentru că era o profesoară de germană din părţile locului care voia să-şi menţină postul. I-am spus atunci că n-am de gînd să dau din coate ca să îi iau postul, pentru că mi se pare imposibil de stat acolo. M-am întors, decisă să nu mă duc la repartiţie. Şi atunci mi-a venit de două ori somaţie să plătesc banii pentru facultate. Între timp am încercat să găsesc ceva. La Tehnometal era un director care fusese ziarist înainte la Drapelul Roşu, dar cei de la Neue Banater Zeitung - unde făcusem practică în timpul studenţiei - îl cunoşteau, deoarece redacţiile erau în aceeaşi clădire. Aceştia au vorbit cu el şi m-a luat la fabrică. Aşa am ajuns traducătoare la Tehnometal. Şi am tradus descrieri de maşini, deşi eu habar n-aveam de ele. Era ceva groaznic. Aveam un dicţionar gros cît trei cărămizi şi căutam în el la fiecare cuvînt. Dar problema era că pentru fiecare maşină, presă hidraulică şi mai ştiu eu ce, trebuia să şi ştii la ce maşină te referi. Pentru că la fiecare noţiune pe care o găseam în dicţionar erau vreo trei-patru variante. Eram toată ziua cu telefonul în mînă sau mă duceam jos şi întrebam muncitorii care cuvînt este cel indicat.

G.A.: Începuseşi să scrii literatură?
H.M.: Începusem, atunci, da. La fabrică am început.

G.A.: Dar te gîndiseşi înainte că vei scrie?
H.M.: Am scris poezioare şi în revistele liceului, lucruri foarte penibile, dacă mă uit acum la ele, mi se par infantile. După aceea m-am lăsat şi mi-am zis: "fiecare om are perioada poeziilor". N-am mai făcut nimic decît după ani de zile, după ce terminasem facultatea şi eram la fabrică. Eram tot cu Aktionsgruppe, eram un fel de prietenă a tuturor, dar care în timpul acela nu scria. Prietenii mei mi-au tot reproşat că nu fac nimic, că sunt delăsătoare şi leneşă şi mi-au dat de citit. Adică au încercat să mă instruiască, să am în cap literatura care îmi trebuia ca să pot scrie.

Scrisul sub presiunea vieţii

G.A.: Deci ai avut modele de literatură?
H.M.: Nu, dar eram în contact cu literatura şi eram în contact cu persoane care scriu. Şi m-a interesat fenomenul. Şi atunci am început, din nou, dar asta pentru mine a fost de parcă aş începe pentru prima oară, pentru că a fost cu totul altceva. Am început să fac proză. Murise tatăl meu şi...
G.A.: Cîţi ani aveai? 24?
H.M.: Nu, am fost mai în vîrstă - aveam 26. Pentru situaţia din România eram destul de bătrînă, toţi ceilalţi începuseră să scrie de ani de zile. S-au întîmplat multe lucruri care m-au obligat să mă gîndesc ce oare o fi viaţa asta şi ce-i cu mine, cum am ajuns ce sunt şi cine sunt de fapt şi ce-i cu satul ăsta şi cu părinţii mei. În Tehnometal au început şi problemele cu Securitatea, presiunea politică. Securistul întreprinderii a vrut să mă racoleze. Eu am spus nu şi nu. Atunci au început să mă tracaseze. În fiecare zi, m-au chemat la secretarul de partid şi la directorul întreprinderii, m-au şicanat într-un hal... Tocmai divorţasem de primul meu soţ. Deci, nu mai era nimic sigur în viaţa mea, nu mai ştiam ce-o să fie, cum. Cred că sub presiunea asta interioară am început atunci să scriu pentru mine. Eu am crezut că fac pentru mine, nu m-am gîndit la literatură. Iar cei de la Aktionsgruppe au citit şi au zis: "fă mai departe".

G.A.: Ai avut de la început tonul acela foarte nou, foarte puternic?
H.M.: Cred ca da. Tonul nu ţi-l alegi, vocea pe care o ai depinde de structura ta interioară personală.

Eu nu cred în literatura ca literatură

G.A.: Ce autori citeai atunci?
H.M.: Literatură germană. Din cînd în cînd şi literatură română, dar în primul rînd literatură germană. Atunci pentru mine era foarte important Thomas Bernardt, un scriitor din Austria. Citeam şi eseuri, şi analize politice despre societate, pentru că noi am fost politizaţi, întotdeauna ne-a interesat de ce oare ţara asta a ajuns într-o situaţie atît de insuportabilă, cum se poate să existe o dictatură atît de sumbră, cum oare un dobitoc, venit de nu ştiu unde, ajunge dictator cu cultul personalităţii şi toată societatea se apleacă în faţa lui. Cum de nu există nici un punct de sprijin sau un moment sincer în jurul tău. Şi tot vocabularul ăsta greţos ideologic. Pentru mine toate astea s-au suprapus, s-au combinat. Eu nu cred în literatura ca literatură. Am început cu eseuri, cred, şi cu cărţi şi despre SS, Eugen Kogon, Der SS-staat, sau eseuri despre naţional-socialism, despre Al Treilea Reich, pentru că am vrut să cunosc şi implicarea minorităţii din care vin şi falsificarea imensă a istoriei oficiale în România, în care totdeauna noi am fost numai de partea Aliaţilor şi cu Uniunea Sovietică. Dar am schimbat frontul în penultima zi şi pînă atunci am ucis evrei, am ucis ţigani, a avut loc procesul lui Antonescu. Toate astea m-au preocupat. Şi după aceea, faptul că în istoria oficială numai nemţii şi ungurii au fost fasciştii, iar românii, deloc. M-au enervat toate astea. M-a enervat şi că toţi nemţii erau arătaţi ca fascişti. Cînd eram copil, în cătun acolo, duminica ne duceau la cinema, ca să nu putem merge la biserică, şi tot ne arătau la începutul anilor '60 filme cu fritzi, întotdeauna cu dobitocul ăsta de neamţ SS, de parcă românii nu au avut de a face cu treaba asta, ei au fost oneşti şi noi eram pui de fascişti. Din toate astea am început să mă preocup. Şi taică-meu, şi cred că mulţi, nu numai în satul ăla, dar în toată minoritatea asta, nu discutau aceste lucruri. Pentru că în România nu s-a discutat onest despre trecut, despre fascism şi naţional-socialism. Şi prin asta nemţii au avut un motiv în plus să nu discute nici ei despre rolul lor, pentru că şi-au zis: "Dacă majoritatea nu discută şi nouă ni se dă în cap, noi nu putem să discutăm din propria noastră iniţiativă despre noi". Cred că tăcerea majorităţii a fost un motiv în plus ca să nu se distanţeze de trecutul lor nici cei din minoritate. Tatăl meu cred că a avut 17 ani cînd s-a dus în armată, în SS. Şi eu, cînd am fost în oraş, eu tot i-am zis: "Uite ce au făcut naziştii şi ce a făcut Hitler! Cum ai putut tu să fii atît de euforizat şi orb şi cum nu te-ai gîndit niciodată în ce politică ai fost băgat, ca măgarul - pentru că el a fost un simplu soldat -, ai fugit ca măgarul după criminali". Şi citind cartea asta a lui Kogon, atît de bine scrisă, care descrie atît de exact structura statului fascist, eu am citit, fără să vreau, două cărţi: am citit o carte despre fascism şi am citit o carte care nu e scrisă de Kogon, dar e scrisă printre rînduri despre societatea în care trăiam eu. Pentru că am văzut care sunt mecanismele dictaturii, am văzut cum se ajunge la ea, am văzut pe ce bază, cum se schimbă limbajul, cum se adaptează limbajul la represiune - şi toate astea, fiind scrise acolo, eu am citit două cărţi. Şi atunci am zis: uite, eu am acum vîrsta tăticului şi acum depinde de mine. Dacă mă acomodez şi fac ce trebuie ca să îmi fie viaţa mai simplă, atunci nu pot să-i reproşez lui că a fost oportunist şi pînă astăzi nu e în stare să zică "Hitler e un criminal". Cred că e mai simplu să spui de la început: "cu mine nu se poate", decît să te bagi în rînd şi după aceea să ieşi. Dacă te-ai băgat, te-ai băgat. Pentru mine, experienţa aceasta şi studiul modului în care minoritatea noastră a ajuns să fie a cincea roată a lui Hitler, şi minciuna istoriei române au avut o mare importanţă pentru decizia mea. Aveam o greaţă fizică de sistemul din jurul meu şi nu m-aş fi putut adapta nici în ruptul capului. Nici nu-mi trecea prin gînd. Şi la fabrică, atunci cînd am refuzat să colaborez cu securistul, aveam colege care mi-au spus: "Vai de mine, să vezi ce o să păţeşti". Iar el mi-a spus: "O să-ţi pară rău în fiecare zi de-acum înainte".

G.A.: Te-a ameninţat?
H.M.: Da, sigur. Şi cu moartea: "Te băgăm în Bega. Există şi accidente de circulaţie". Dar nici o secundă nu mi-a trecut prin cap că aş fi putut să fiu de acord, să-mi uşurez viaţa prin colaborare. Nu aş fi putut, pentru că aveam o greaţă fizică. Şi prietenii mei, şi Richard, şi Totok, toţi, de mulţi ani erau tracasaţi de Securitate. Eu, fiind atît de apropiată de ei, ştiam atît de mult despre Securitate şi ce sunt în stare să facă, şi ce înseamnă represiune, iar cînd am ajuns la rînd, ştiam ce vine asupra mea. Deci nu eram naivă sau în afara lucrurilor.

Frica securiştilor şi a informatorilor

G.A.: Dar nu-ţi era nici frică?
H.M.: Mi-a fost frică, dar cred că eu de multe ori am zis: cred că e mai uşor să rezişti în frică decît în aşa-zisul curaj. Eu nu ştiu ce înseamnă curaj. Am întotdeauna impresia că aşa-zisul curaj este o noţiune foarte artificială. Cui nu-i e frică de moarte, de ameninţare? Fiecărui om îi e frică. Îţi e frică, dar nu poţi să schimbi situaţia, ştii că aşa este şi te înveţi să trăieşti cu asta. Dacă aş fi fost de acord să colaborez cu ăştia, nu mi-ar fi fost frică? Cred că frica ar fi fost mult mai mare. Şi ar fi fost o frică dirijată de ei, pentru că aş fi fost la mîna lor. O frică dirijată de ei, ştiind că mă au la mînă, că pot să mă însărcineze cu ce vor ei, să mă pună la cele mai abjecte teme sau să mă împingă să trădez prieteni sau oameni pe care îi iubeam. Cred că frica asta ar fi fost mult mai groaznică decît frica asta pe care o aveam că ei au să mă termine; dacă mă ameninţau, poate aveau chef să şi facă ce spuneau. Frica mea însă cred că a fost o frică foarte simplă în comparaţie cu celelalte feluri de frici. Şi scîrbă faţă de mine - păi cum trăieşti dacă nu mai poţi să te respecţi? Eu nu m-aş mai fi putut respecta în continuare. Şi cred că asta e ceva mult mai grav decît să-ţi fie frică de represiune. Eu sunt convinsă, nici nu se poate altfel, presiunea psihologică a securiştilor sau a informatorilor - nu pot să-mi închipui că ei au trăit o zi fără să le fie frică. Frică faţă de ei...

G.A.: Şi faţă de ceilalţi.
H.M.: Sigur că da. Şi faţă de toată lumea şi faţă de tine însuţi.

Mi-a fost ciudă că a trebuit să plec

G.A.: Ce ţi-a fost cel mai greu atunci cînd ai venit în Germania?
H.M.: În primul rînd am fost uşurată, am fost sigură că am scăpat. Am şi primit ameninţări în continuare, dar întotdeauna m-am gîndit că dacă ar fi vrut să mă ucidă, ar fi fost mai simplu pentru ei să o facă acolo, în România, nu aici, cu complicaţii şi cu scandal. Deci, pe de o parte, am fost uşurată. Pe de altă parte, cel mai greu a fost că ajunsesem într-o ţară care funcţionează perfect şi nu ştiam multe lucruri foarte simple. Eşti aruncată în vîrsta copilăriei, nu ştii cum funcţionează un automat de bilete, nu ştii cum să te comporţi într-un supermarket, nu ştii cum funcţionează un WC public, cum bagi moneda sau... lucruri banale. Capul analizează situaţii complicate, dar mîna nu este în stare să facă lucruri cel mai de la sine înţelese, care în ţara asta se învaţă la trei ani şi tu ai 32. Asta te întristează şi, chiar dacă în mintea ta îţi dai seama că este o realitate obiectivă şi că nu ai de unde să ştii, te simţi aruncat înapoi, într-un colţ. Şi mi-a fost atît de ciudă că trebuia să plec! M-am gîndit că ţara îmi aparţine mie în aceeaşi măsură în care îi aparţine lui Ceauşescu. Ce are el în plus? Eu am o biografie, el are o biografie. Eu n-am ucis pe nimeni, n-am distrus pe nimeni. Deci el, distrugînd oameni şi prin neruşinare, a ajuns să pună biografia lui mai sus decît orice altă viaţă umană. Şi asta aşa de mult m-a scîrbit şi mi-a fost ciudă... Credeam că Ceauşescu o să trăiască pe veci.

G.A.: Dar n-a mai trăit decît cîţiva ani.
H.M.: Da, n-a mai trăit decît trei ani, dar de unde se putea şti? Şi abia ajungînd aici, mi-am dat seama cîte lucruri mi s-au furat în România, cîte drepturi, şi cele mărunte. Şi confort, şi normalitate, şi să fii natural, să nu fii tot timpul cu frica în cap, să poţi să te comporţi liber, să gîndeşti civic. Nu să nu ai aspirină, să n-ai pastă de dinţi... Ce jignire, ce jignire pentru om sunt astfel de lucruri! Să ţi se ia pînă şi dreptul la nişte nimicuri care sunt de la sine înţelese. Sau situaţia din spitale. Sau în restaurant. Cînd vedeam aici cum arată o farfurie cu mîncare, cum îţi vorbeşte un chelner, cum arată ambientul, toate astea mi s-au părut o jignire întinsă pe 30 de ani: jignirea individului. Şi asta în fiecare zi, de nu ştiu cîte ori m-am gîndit: uite cum este normal şi uite cum e acolo. Cum Dumnezeu?

G.A.: Şi ai o explicaţie, după atîta timp?
H.M.: Păi eu nu sunt politolog, nu sunt sociolog, dar dacă cineva se pune pe treabă şi vede cum s-a instalat sistemul comunist şi ce s-a întîmplat în anii '50, şi cum am ajuns după aceea la tovarăşul Ceauşescu, şi de unde l-au scos, şi ce a făcut înainte, şi inventarul personalităţii lui, cred că se poate ajunge la concluzii care explică cîteva lucruri. Cred că da.

G.A.: Cît de legată mai eşti de minoritatea germană de aici?
H.M.: Poţi să decizi de sute de ori în cap că nu mai aparţii de ei, adevărul este că aparţii de nişte părinţi, aparţii de o minoritate şi distanţa pe care ţi-ai făcut-o raţional în cap este dovada că aparţii de ei, altfel nu ar trebui să-ţi iei distanţa. Apropierea rămîne şi devine teribil de complicată şi, cu cît o analizezi mai mult, cu atît se face mai complicată. Şi nu poţi s-o rupi, nu se poate. Asta era şi cu tatăl meu, şi cu satul, şi cu minoritatea germană. Mi-au reproşat la prima carte că am scris urît despre ei şi că ei n-au fost aşa şi unii din sat s-au recunoscut în nişte personaje... În Vest, aici, landsmanschafturile au început să facă o campanie contra mea.

G.A.: Ce înseamnă landsmanschafturi?
H.M.: Şvabii, care sunt organizaţi aici în Germania, au încercat să-mi dea în cap unde au putut şi să intervină la instituţii. Deci, am ieşit în afara cercului lor, pentru că n-am putut altfel. N-am putut să-mi interzic să gîndesc, am încercat să lucrez în capul meu cu ceea ce am avut la dispoziţie, detalii pe care le-am observat şi detaliile acestea m-au dus acolo. N-am avut încotro. Cred că este necesară o consecvenţă. Nu poţi să sari înapoi întotdeauna.

G.A.: Să îţi negi identitatea.
H.M.: Da, dar e mult mai... nu-mi place cuvîntul.

G.A.: Avem mai multe identităţi?
H.M.: Eu n-am nici una. Acesta e într-adevăr un cuvînt de lemn, parcă e tăiat în lemn. În ultima vreme, cu cît se reduc informaţiile directe despre o persoană sau detaliile, cu atît mai mult se foloseşte cuvîntul "identitate". Şi trebuie doar să spui cuvîntul ăsta magic "identitate" şi fiecare e mulţumit, deşi "identitate", de fapt nu înseamnă nimic. Eu nu-l folosesc, pentru că eu cred că e un cuvînt cu totul artificial, pentru a se eschiva de la ceea ce face parte din tine. Şi dacă se interiorizează (şi asta e latura cea mai periculoasă a acestei noţiuni), persoana respectivă se mulţumeşte cu noţiunea. Noţiunea te scuteşte să te gîndeşti asupra ta. Şi nu vreau să ajung acolo.

G.A.: În aceşti ani cînd ai dobîndit un statut recunoscut, în care a trebuit să te reconfirmi, la fiecare carte, ţi-a fost uneori greu?
H.M.: Cred că da. Ca şi orice altă persoană care scrie, nici eu n-am avut nici un fel de post instalat undeva. La fiecare carte s-au uitat destul de mulţi cu suspiciune la mine. Cred că este un clişeu... Cînd am ajuns în Germania, multă lume mi-a spus că ar fi trebuit să rămîn unde sunt, că o să-mi scot rădăcinile şi n-o să mai pot să scriu, pentru că am părăsit toate. Asta m-a durut atunci foarte mult... Şi cred că mulţi au încercat să dovedească, la a doua, a treia carte a mea, că au dreptate. Dar aceasta nu a fost problema mea. Eu am încercat să fac ce cred eu că este important pentru mine. Am lucrat ce trebuie pentru mine şi am publicat. Asta e tot.

Te schimbi tu însuţi şi atunci se schimbă şi ce scrii

G.A.: Ai simţit nevoia să schimbi ceva de la o carte la alta sau ai mers liniştită înainte?
H.M.: Am mers, că şi aşa nu eşti cu totul conştient de ce faci acolo. Şi atunci faci ce trebuie în momentul acela şi, după ce ai terminat, nu mai poţi să analizezi sau să reconstruieşti ce ai făcut, una şi alta. Dacă ai noroc, iese bine. Nu, nu mi-am pus problemele astea. Ce aş putea să schimb? Te schimbi tu însuţi şi atunci se schimbă probabil şi ceea ce scrii, dar fără să decizi în mod conştient.

G.A.: Dar cum ai ajuns din nou la poezie? Se pot numi doar poezie aceste două splendide volume cu o grafică atît de originală şi o percepţie simultană a literei, a desenului, a textului?
H.M.: Am început foarte practic, acestea sunt cuvinte decupate din reviste. Am fost în deplasare să fac lecturi publice, cîteodată vreo zece zile sau două săptămîni în şir, şi atunci, în loc să scriu vederi, am cumpărat coli albe de hîrtie şi am cumpărat ziare, lipici şi o foarfecă şi am tăiat o poză dintr-un ziar şi am lipit trei-patru cuvinte şi pe partea cealaltă am scris, ca pe o vedere. După un timp, acasă, mi-am făcut un atelier, că s-au adunat tot mai multe cuvinte. Şi după aceea au apărut aceste vederi făcute pentru momente concrete, practice, pentru anumite persoane. Alegeam nişte cuvinte din ziar care întotdeauna cînd le luam şi erau singure pe alb deja însemnau mult mai mult decît în contextul din care le scosesem. Şi fascinaţia asta, cum se schimbă un lucru cînd îl scoţi din ce îl înconjoară! Dacă iei un cuvînt şi altul, şi altul, şi altul, şi mai pui o poză, iese cu totul altceva. Şi merge mult mai departe decît intenţia ta. Asta m-a fascinat. Şi cu rimele am fost obişnuită, pentru că noi, acolo în România, de multe ori am avut zile cînd toată lumea făcea rime. Unul dintre noi spunea ceva, celălalt trebuia să răspundă în rimă şi numai în rimă aveam voie şi aşa rima te ia în posesie. Mai ştiu nişte scriitori, nişte poeţi pe care îi apreciez foarte mult, care lucrează cu rima şi poeziile nu sunt deloc netede. Adică s-au combinat foarte multe lucruri şi am început să fac şi aşa am ajuns la o obsesie pe care acum nu mai pot s-o las. E ca un drog. Se termină repede, e foarte fain. Dacă faci lucruri scurte, după trei-patru zile întotdeauna ai ceva gata, te bucuri, eşti grozav. Dacă nu funcţionează, arunci deoparte, nu e aşa un lucru mare. Şi are foarte multă relaţie cu viaţa, pentru că o carte poştală are numai o suprafaţă şi toate trebuie să încapă. Şi trebuie să mă gîndesc ce pun şi ce nu. E un training de esenţă. Nu poţi să-ţi permiţi nimic inutil, trebuie să faci şocul poetic pe ultimul metru, nu ai mai mult la dispoziţie. După aceea, limbajul pe care îl scot din reviste este un limbaj neliterar, asta este pentru mine de la sine înţeles, nu mă apuc să scot cuvinte din texte literare. Fascinaţia asta că poezia rezultă..., că noi nu avem un limbaj al nostru. Foarte mulţi scriitori spun că noi avem un limbaj poetic... Avem pe dracu', avem numai limbajul oamenilor care nu scriu.

G.A.: Limbajul comun.
H.M.: Şi, dacă limbajul ăsta îl combinăm, rezultă ceea ce se numeşte poezie sau literatură. Astea sunt pentru mine lucruri foarte interesante.

G.A.: Asta înseamnă că eşti încă în această carte?
H.M.: Eu, de cînd am făcut cartea asta, am făcut vreo două sute de colaje noi. Cînd o să ajung la saturaţie, o să vreau iar să scriu proză. Dar nu merge şi una, şi alta deodată, pentru că intri cu totul altfel în text, ai altă dispoziţie interioară. Forma scurtă îţi face o matrice interioară cu totul diferită şi eu nu pot să-mi schimb matricea toată ziua. Şi forma scurtă îmi acaparează toată fantezia, nu mai am o fantezie pe de lături disponibilă acum pentru o proză. Nu merge. Cînd mă satur de asta, atunci vine cealaltă fază. Aşa cred.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer