Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie,
Editura Cartier, Chişinău, 2009, 424 pagini.
Credeam şi cred în continuare că un autor de literatură sau de critică literară se exprimă cel mai bine în scris. "Cel mai bine" însemnând şi profunzime, şi expresivitate, şi insolitare, şi nuanţări. E curios să-l înghesui pe un scriitor cu reportofonul sau cu un alt aparat de înregistrat, obligându-l să iasă din pielea artei sale: care este una a cuvântului cântărit la infinit şi pus în cele din urmă pe hârtie. În fişa acestei profesiuni nu intră spontaneitatea şi dezinvoltura orală, darul asociaţiilor şi conexiunilor fulgerătoare, inspiraţia în a clădi fraze şi argumentaţii în aer, cu competenţa vechilor oratori. Scriitorii adevăraţi sunt, majoritatea, inşi retractili şi solitari, zgomotoşi numai la nevoie, vorbăreţi doar atunci când starea de epuizare de după încheierea unei opere a fost ea însăşi consumată. În plus (în minus), frecvenţa "reporterilor" ignari, înmulţiţi în progresie geometrică după Revoluţie, o dată cu explozia publicaţiilor, a televiziunilor şi radiourilor, nu putea decât să-mi confirme ideea că un interviu cu un scriitor este - ar trebui să fie - altceva decât improvizarea a trei întrebări oscilând între banalitate şi flagrant acultural; şi transcrierea ulterioară, de pe bandă, a răspunsurilor în silă la ele.
Cu cele douăzeci şi cinci de interviuri selectate, aici, dintr-un număr realmente impresionant (peste o sută cincizeci), Ovidiu Şimonca reabilitează imaginea destul de şifonată a reporterului autohton, plasându-se în miezul şi în extensiile jurnalismului de calitate, convertibil, în numeroase cazuri, în repere de critică şi istorie literară. Pariul încă tânărului autor este să surprindă configuraţia unei individualităţi pe cea, mai largă, a comunităţii culturale şi istorice pe care se reliefează; iar lângă această configuraţie (ce crede X despre un anumit subiect? cum se raportează la un eveniment recent? care este poziţia lui într-o chestiune, controversată, de actualitate?) să apară şi o conformaţie de personalitate distinctă. Altfel spus, declanşând dialogul şi făcându-l să avanseze cu instrumentele şi unghiul de atac al jurnalistului, Ovidiu Şimonca ajunge la acel fond (de maximă importanţă pentru un critic) al problemelor şi obsesiilor ce definesc un scriitor.
Selecţia făcută în carte confirmă deplasarea reporterului alert, curios şi bătăios către profilul mai cumpănit şi reflexiv al unui jurnalist analist, interesat de subiecte, dar şi de subiecţi. Aproape toate numele de scriitori reunite în sumar sunt din prima ligă (excepţiile, Nora Iuga şi Bujor Nedelcovici, confirmă regula "elitistă"), iar dintre ele, multe sunt în faza de senectute, a personalităţii în toată puterea cuvântului, rotunjită într-un mod exemplar, armonioasă în conformitate cu un criteriu personal. E greu de crezut că o curiozitate strict reportericească l-a făcut pe Ovidiu Şimonca să intre într-un dialog consistent cu intelectuali ca Mihai Şora, Paul Cornea, regretatul Alexandru Paleologu (un interviu din 1999, publicat la moartea sclipitorului eseist şi moralist), Antoaneta Ralian, Mircea Horia Simionescu ori Livius Ciocârlie şi să atingă, cu toţi aceşti interlocutori, tema sensibilă a crepusculului şi sfârşitului. E drept că ei au, totodată, o bună ancorare în subiectele zilei, iar Mihai Şora va radiografia perfect epoca noastră postrevoluţionară, lenta tranziţie a României. Însă accentul nu mai cade pe opinia din orizontul actualităţii, al imediatului, ci pe (auto)reflecţia unei adevărate, bogate personalităţi.
Din această perspectivă, titlul provocator al cărţii, pentru care autorul are a-i plăti procente lui Andrei Pleşu (excedat de "hărţuirea" lui Gabriel Liiceanu, directorul Dilemei a scris un articol ironic despre maniera dialogică a lui Ovidiu Şimonca), acoperă o foarte mică parte din paginile ei. Ne aşteptam la un reporter agresiv, iritat şi iritabil, fără menajamente şi pudoare, inflexibil în câteva, vizibile, fixaţii. În loc de un astfel de specimen (un asemenea tip) al jurnalismului autohton de investigaţie, vedem paginate o voce calmă şi o minte echilibrată. Un jurnalist cultural ce caută nu atât informaţia de culise, cât nuanţa necesară; şi un ins afabil, ba chiar agreabil, care ştie să câştige încrederea interlocutorului şi să meargă, împreună, spre punctele mai adânci ale unor veritabile convorbiri. Surprinderea cititorului e completată prin surprizele reporterului însuşi, care descoperă, la faţa locului, o cu totul altă figură de intelectual decât cea pe care rumorile şi prejudecăţile mediului cultural o aproximau. Când există, mica revelaţie e transcrisă într-un şapou al interviului, şapou care poate lua, la Ovidiu Şimonca, orice formă, inclusiv pe aceea a revizuirii: "Scriitorul Dumitru Ţepeneag a fost, pentru mine, o extraordinară surpriză. M-am dus la interviu cu inima strânsă, închipuindu-mi că voi da peste un interlocutor mofluz, acrit de polemici. Rezultatul: Dumitru Ţepeneag este un interlocutor jovial, relaxat şi ironic." (p. 194).
Dincolo de jovialitatea lui D. Ţepeneag, de ironia lui româno-galică, formidabilă şi aproape palpabilă este în acest volum de interviuri seninătatea scriitorilor şi gânditorilor invitaţi să spună ceea ce gândesc. O fac cu o sinceritate şi o francheţe deconcertante, cu bucuria de a fi lăsat ceva în urmă şi cu o curiozitate vie pentru lumea ce se schimbă în jurul lor. La faza retrospectivelor şi a bilanţului, aceşti scriitori şi cărturari evită cu graţie lamentaţiile şi ne vorbesc, prin intermediul lui Ovidiu Şimonca, dincolo de o polarizare absurd-generaţionistă. Poate că mă voi expune ironiilor colegilor mei de promoţie ce acuză orbeşte, indistinct, "gerontocraţia" din spaţiul românesc şi generaţiile "expirate"; dar aceşti bătrâni senini şi vitali, energizaţi de propriile proiecte şi melancolizaţi de realizările deja însumate, mi se par mult mai autentici şi mai tonifianţi decât atâţia exponenţi ai tinereţii biologice, blazaţi de la treizeci de ani, rataţi de la douăzeci. S-o vedem, s-o ascultăm pe Antoaneta Ralian: "până în 1989, s-au tradus aproape toate operele majore din literatura clasică universală. Pe mine m-a supărat un articol al domnului Mircea Mihăieş - Matusalem votează - şi în care făcea harcea-parcea din bătrâni, care erau consideraţi nişte paraziţi, o inutilitate socială, nişte oameni care n-au făcut nimic, care n-au nici un fel de merit, sunt doar paraziţi pe spinarea celor productivi. Or, din punct de vedere editorial şi cultural, noi, bătrânii de astăzi, am făcut foarte mult." (p. 75); "- Vă deranjează dacă vă întreb ce vârstă aveţi? - Voi împlini 81 de ani pe 24 mai (2005). Şi nu vreau să mă gândesc la sfârşit. E o spaimă, minte cine spune că îşi aşteaptă sfârşitul cu seninătate. N-am nici o certitudine că există o Viaţă de Apoi, o Dreaptă Judecată a Domnului." (pp. 77-78); "- V-am văzut foarte prezentă la lansări. (...) - Mă feresc cât pot de îmbătrânire. Îmbătrânirea înseamnă pierderea interesului pentru viaţa vie, pentru literatura vie. Eu îmi păstrez acest interes foarte viu, mă interesează tot ce înseamnă viaţă culturală." (p. 78); "- Nu v-a fost frică să vă apucaţi de Henry Miller? - Eu cred că Henry Miller trebuie să fie în româneşte. Erotismul şi cuvintele sale sunt scăldate în artă adevărată. El nu este un pornograf, este un mare scriitor. Singurele probleme le-am avut cu mine însămi, să-mi depăşesc propriile mele inhibiţii şi tabuuri. Eu aveam o pudoare înnăscută, pe care am învins-o cu Henry Miller. La un moment dat, căpătasem un fel de voluptate să traduc pe şleau. Acum câteva zile, l-am întâlnit pe domnul Ştefan Agopian, care ştiţi că are câteva cărţi extrem de îndrăzneţe din punctul acesta de vedere, care mi-a spus: Dumneata ai fost prima care ai dat drumul la limbajul erotic." (p. 73). Să-l revedem, să-l reascultăm pe admiratorul lui Montaigne şi Zarifopol, Goethe şi Caragiale, identificabil imediat prin chiar această extraordinară pluralitate a facultăţii gustului: "- Ce vă impresiona la Paul Zarifopol? - Luciditatea, simţul critic, ironia şi o anumită structură de spirit. El era considerat un spirit sceptic, raţionalist negativist, voltairian, fără acces la experienţele mai profunde, să le numim abisale, trăirile eroice sau riscante, cele care dau mai mare credit misterului transcendenţei. În realitate, fiindcă l-am citit toată viaţa şi am scris despre el la diverse vârste, Paul Zarifopol avea şi căutări mai profunde, mai ales în partea a doua a vieţii lui. El a murit foarte tânăr, la 59 de ani; asta pentru mine înseamnă ieşirea din adolescenţă. Omul este responsabil de sine şi vinovat de nereuşita lui cam de la 60 de ani încolo." (pp. 152-153); "Un om inteligent poate să facă o carieră strălucită în viaţă, poate să atingă sau gloria, sau averea, dar dacă este inteligent, el este pe o poziţie fericită. Inteligenţa te învaţă să suporţi şi nefericirea, şi suferinţa, şi eşecul, mai cu seamă eşecul." (pp. 159-160). Să citim două răspunsuri ale, între timp, dispărutului Matei Călinescu şi să înţelegem lucrurile preţioase pe care singularul cărturar vrea să ni le transmită: "- Cum priviţi raporturile dvs. cu moartea? Vă sperie, sunteţi senin? - Raporturile cu moartea nu mă sperie. Viaţa este un miracol. Cât suntem în viaţă, cred că trebuie să mărturisim acest miracol al vieţii. De multe ori îl ignorăm." (p. 32); "- Ce vă doriţi pentru următorii ani, ce aţi vrea să se întâmple bun cu dvs.? - Să mai scriu una, două, trei cărţi. Să mai citesc nişte lucruri frumoase din care să învăţ câte ceva. Prin învăţat nu înţeleg ceva didactic, înţeleg mai degrabă percepţii, puncte de vedere, posibilităţi de a privi, de a descoperi anumite culori, nuanţe, sensuri care scapă, pe care vrei să le prinzi." (p. 33). Să vedem cum intră în scena dialogului actorul Victor Rebengiuc, după un alt şapou al "agresivului" Ovidiu Şimonca: "Minunat om, mi-am spus după înregistrare: plăcut, încrezător, echilibrat, curios şi vesel. Fotograful nostru mi-a şi zis, când am ieşit din teatru, că i-au ieşit multe fotografii în care Victor Rebengiuc e vesel şi şăgalnic". Şi acum intrarea: "- Cum e viaţa la 75 de ani? - E neschimbată (râde). Pe vremuri, Costache Antoniu s-a întors dintr-o delegaţie din China - cred că era prima delegaţie la care a participat un actor - şi l-a întrebat un alt actor: «Cum e, maestre, China?». Şi el a răspuns: «De nerecunoscut». Aşa că zic şi eu la 75 de ani: nu înregistrez schimbări majore în viaţa mea, aproape nici nu-mi dau seama că am această vârstă pe care nu speram niciodată să o ating. Nu m-am gândit atât de departe. În afară de mici inconveniente, dureri de şale, n-am alte probleme." (pp. 388-389). Într-un alt punct al dialogului:"- Aveţi vreun regret în viaţa asta, vă reproşaţi ceva, vă pare rău de ceva? - Am fost cam leneş, puteam să fiu mai vrednic. Aş fi putut să mă preocup mai mult. Am cam aşteptat, am fost puţin fatalist. - Nu înţeleg. Nu v-aţi zbătut mai mult pentru roluri? - Când ai un rol, trebuie să munceşti mai mult la el. Poate că aş fi ajuns mai repede acolo unde doream eu să ajung. Poate că am fost mai delăsător. - Nu-i adevărat. Nu cred că e adevărat. - Eu ştiu ce zic. Eu mă cunosc." (pp. 401-402). Să ne minunăm cu "erotomanul", mereu îndrăgostitul MHS: "- Eu cred că sunteţi un mare îndrăgostit de femei. - Vai de mine, bineînţeles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au plăcut femeile. Am fost întotdeauna îndrăgostit şi am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost pătimaşe, nu tiranice, şi mă trăgeau înainte, îmi permiteau să înaintez. Uite, şi acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, că am început, de la o vreme, să văd dublu, parcă am o andrea în cap care apasă pe nerv. Mamă, mamă, ce doctoriţă m-a consultat... Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Şi ea îmi zicea: uitaţi-vă în ochii mei. Iar eu râdeam: asta fac de când am venit." (pp. 374-375). Să ajungem la "ţicneala" scriitorului. "- Ce ţicneală? - Cu scrisul ăsta! Nu te duci la petreceri cu cei de vârsta ta... nu baţi mingea la 13 ani, la 16 ani, stai şi citeşti şi scrii, redactezi reviste literare într-un singur număr... mai apoi vrei să cunoşti... femeia, feminitatea... rişti mereu, poate scapi de presiune... vrei să pipăi realul. Şi scrii... Asta nu-i o ţicneală? Mereu am fost invitat în diverse locuri. Eu zic şi mă scuz: am de scris! Asta nu-i o ţicneală? Geta Dimisianu m-a făcut de două parale după un interviu al meu. Eu ziceam în interviu: atunci când strângeam în braţe o femeie mă gândeam cam cum s-ar descrie chestia asta. Asta nu-i o ţicneală?" (pp. 385-386). Da, să admitem: cam asta e ţicneala scriitorului, a scrisului.
Iată şi un critic vivace, un istoric literar care, în "Istoria" sa, nu va prelua nimic din textele lui mai vechi. Totul va fi nou, la Nicolae Manolescu: "- Cât aţi scris din Istoria critică a literaturii române? - Scriu cum îmi vine. Nu sunt obligat să mă opresc, dacă mă blochez la o anumită perioadă. Am scris o bună parte. Mai am trei ani de contract până când trebuie să predau cartea. - Unde se opreşte Istoria critică a literaturii române? - Probabil în 1989. Ultimii 15 ani nu cred că vor intra în această Istorie. Nu mai sunt la curent. N-am citit decât puţin. Dacă, după ce termin, o să mai am putere să-mi arunc o privire pe câteva duzini din cărţile apărute după 1989, s-ar putea să mai adaug câteva pagini. Eu, în Istoria critică a literaturii române, nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rând este nou." (pp. 11-12). O zi de lucru a unui cercetător şi istoric literar ca Paul Cornea: "- Cum e o zi de lucru la Paul Cornea? - Începe de dimineaţă devreme. Sunt un matinal, deşi am fost un nocturn. Mă scol la ora 5.30-6.00. Seara nu mă culc foarte devreme. La ora 11.00, cel mai devreme. N-am nevoie de somn mult. Şi de la 6.00 lucrez. - Câte ore lucraţi pe zi? - E fără limită. De cât e nevoie! În momentul de faţă lucrez la o carte pentru Polirom. Silviu Lupescu nu mai crede că o voi termina. Este o carte de teoria interpretării, care s-a extins peste propriile mele aşteptări. Am fost obligat la acrobaţie intelectuală, am intrat în sectoare care nu aparţineau competenţelor mele." (pp. 142-143). Zile atât de pline, încât nu-i ajung: "- Vă provoc să mai faceţi publicistică în revistele de cultură. - Probabil că voi face din nou publicistică. Nu prea mult. Sunt un om care şi citeşte, nu doar scrie. Îi invidiez pe cei care scriu toată ziua. Eu nu pot să fac asta, trebuie să mai şi citesc, să văd filme, să ascult muzică, să umblu prin parcul din faţa blocului, mai am şi o corespondenţă bogată. Zilele nu-mi ajung." (pp. 143-144). Un răspuns absolut uimitor al lui Livius Ciocârlie, un expert al bătrâneţilor care, pentru a deveni mai uşoare, trebuie să-şi păstreze zâmbetul şi să nu mai aibă fatalitatea întregului: "- De ce vă consideraţi un bătrân palavragiu? - Dacă scrii fără să ai sentimentul că ai ceva de spus, asta se numeşte pălăvrăgeală. Nu există nici o afirmaţie care să mă privească şi care să fie valabilă în orice moment. Eu nu am decât adevăruri de moment. În momentul ăsta spun ceva şi n-am nici cea mai mică jenă, ca peste cinci minute să cred altceva. Nu trebuie luat nimic ca fiind o autocaracterizare. Cineva va constata nişte repetiţii şi din acelea vor ieşi nişte accente. Dar, în capul meu, orice afirmaţie este una de moment. Eu trăiesc de la un moment la altul. Neavând metafizică, neavând ceva care să unească totul, eu trăiesc momente. Rezultă această împrăştiere pe care mi-o asum ca atare." (p. 118). La finalul acestei serii de citate generoase - şi deloc bătrânicioase -, să înregistrăm ce-i spune "hărţuitorului" Ovidiu Şimonca decanul scriitoricesc de vârstă al cărţii sale de dialoguri, Mihai Şora. Îi spune şi ne spune că România n-a avut, după căderea regimului comunist, un proiect: "Pentru ansamblul clasei politice a unei ţări, trebuie să existe, dacă este conştientă, un macroproiect de perspectivă, iar microproiectele sunt nuanţări de un tip sau altul, mai la dreapta sau mai la stânga. Corecturi. Partidele de dreapta permit acumularea, iar partidele de stânga redistribuie." (p. 41). Încă o întrebare: "Şi, când vom fi în Uniunea Europeană, va mai funcţiona principiul «merge şi aşa»?". Şi încă un răspuns care, prin finalul lui interogativ, ar trebui să provoace o întreagă comunitate şi elita ei intelectuală, "luminătoare" a naţiei: "Da, o vreme va funcţiona. Trebuie să fie datul peste labe foarte puternic, de fiecare dată, ca să nu ne putem eschiva. Din acest motiv avem nevoie de un proiect de lungă durată. Dar unde este proiectul propriu, care să te facă să asuzi?" (p. 44).
Pot să vă mai enervez cu ceva?, vă reamintesc că ne întreba Ovidiu Şimonca pe coperta remarcabilei sale cărţi de interviuri. După ce am citit-o, eu îi pot răspunde: în felul acesta, şi cu asemenea interlocutori, da.
Citiţi a doua parte a acestui articol aici.