Încă o întrebare (II) - Pot să vă mai enervez cu ceva?, de Ovidiu Şimonca

Citiţi episodul precedent aici.

Un binom al interesului reportericesc şi critic din Pot să vă mai enervez cu ceva? este, în cazul personalităţilor de mult rotunjite, al bătrânilor neexpiraţi şi plini de vitalitate, modul în care ei au parcurs o istorie complicată plus felul în care respiră aerul prezentului.

Optimismul lor, jubilaţia, aproape, cu care vorbesc despre noi proiecte se datorează şi faptului că preţuiesc la adevărata valoare acest prezent democratic, deschis, accesat după decenii de muncă planificată absurd şi de expresie controlată ideologic. Libertatea interioară a scriitorului sau a criticului literar rămâne axa fundamentală; dar contextul politic, supradeterminarea istorică, centralismul etatist, dirijist şi uscat ori liberalismul atomizant şi energizant care i-a urmat au o importanţă nu numai documentară. Ovidiu Şimonca e vădit interesat şi de aceste condiţii "exterioare" în care arta unui autor se plasează, având a suporta condiţionări mai fine ori constrângeri brutale. Astfel că există o anumită comunicare între seria interviurilor făcute cu toţi aceşti oldies but goldies şi cea a dialogurilor purtate cu mai mulţi scriitori din generaţia intermediară, selecţionaţi de jurii de critici ori de către parteneri instituţionali externi, pentru export cultural. Echipa veteranilor şi o parte din echipa ce a reprezentat literatura română în programul Les Belles Étrangères se exprimă individual în paginile cărţii lui Ovidiu Şimonca, vorbind despre lucruri foarte diferite, personalizate, dar pe aceleaşi coordonate ale comunicării lor. Componenta memorialistică şi elementul biografic-anecdotic mai picant din răspunsurile vârstnicilor nu distonează cu preocuparea celor mai tineri ca experienţele şi rezultatele lor literare să ajungă şi la un alt public decât cel autohton, într-un circuit mai larg. Europenitatea şi occidentalismul, sincronizarea cu lumea civilizată, (re)conectarea cu o altă tradiţie culturală decât cea reprezentată la noi prin trunchierile şi falsurile oficiale, sunt punctele mereu atinse în Pot să vă mai enervez cu ceva?: atât în întrebările programatice ale lui Ovidiu Şimonca, cât şi în răspunsurile, pe alte teme, date de interlocutorii săi.

Aici s-ar fi impus un contrapunct jurnalistic, prin două-trei dialoguri făcute şi cu executivi ori supleanţi ai ceauşismului izolaţionist: un exponent al falangei tracomane, de pildă, sau un protocronist care să ofere un efect de contrast sincronismului post-lovinescian. Mărturiile acestora ar fi fost mai ilustrative pentru epoca, în derivă, de care România încearcă încă, după douăzeci de ani, să se desprindă decât confesiunile intelectualilor care, trăind acea epocă, s-au străduit să nu se lase impregnaţi şi malformaţi de ea. Căutând să focalizeze excepţiile, autorul întrebărilor lasă într-o umbră prea deasă regulile strâmbe şi formatul de regim totalitar din anii comunismului. Un fanatic al acelui regim, un cenzor activ, strict instrumentalizat, un ideolog al naţionalismului centrat pe Marea Conspiraţie a masonilor, a evreilor sau a "bubulilor" lui Pavel Coruţ ar fi dat şi mai multă culoare acestei cărţi de interviuri oricum pasionante. Dar iată că Ovidiu Şimonca nu este chiar un jurnalist pur, cu un amplu insectar de specimene şi tipologii socio-culturale, ci un jurnalist cu o grilă critic-axiologică, preferând dezbaterea de probleme, nu traversarea cenuşiului socialist şi tăvălirea prin sosul Tranziţiei (vectorul interviurilor lui Eugen Istodor).

Prea puţin diversificată, dar foarte bine articulată, cartea de faţă oferă, în fond, un profil raţional-aspiraţional al scriitorului român profesionist - precum şi traiectoria posibilei lui integrări culturale. De aceea experienţa Les Belles Étrangères este importantă pentru reporter: fiindcă e unul din puţinele rânduri când se pot vedea nu atât ifosele individuale şi naţionale, cât nivelele distincte de omologare din sistemele culturale occidentale. Experienţa celor doisprezece autori români în turul francez nu a fost una care să zguduie scena pariziană, ori măcar establishment-ul dâmboviţean. Punctul pe i îl pune Ştefan Agopian, unul dintre cei mai relaxaţi scriitori intervievaţi, alături de Dumitru Ţepeneag. La începutul şi la finalul dialogului, într-un fel de buclă, întrebările precis direcţionate şi răspunsurile fără morgă sunt întru totul lămuritoare: "- Credeai că prezenţa scriitorilor români în Franţa nu va însemna mare lucru. Acum, la întoarcere, ai o altă stare de spirit? - Sceptic nu am cum să mai fiu; programul a fost extraordinar de bine organizat. Întrebarea rămâne: cum putem interesa noi, nişte români, pe nişte francezi? Şi există un singur răspuns: prin cărţi traduse şi publicate acolo. Gabriela Adameşteanu avea o carte proaspăt apărută la Gallimard, «Dimineaţă pierdută», lui Dan Lungu i se tradusese «Raiul găinilor»." (p. 272); "- Te-a marcat în vreun fel această experienţă? - Pot să spun că m-a plictisit. Nu-mi place să călătoresc, cu toate că orice om normal ar fi fericit să plece pe banii altora la Paris, să stea două săptămâni în hoteluri de lux, să fie plimbat prin diverse oraşe superbe. M-am plictisit, pentru că eram la corvoadă. Noi nu ne-am dus acolo ca să căscăm gura. Am reuşit să văd o singură expoziţie extraordinară, la Centrul Pompidou, despre dadaism. Ne-am şi amuzat: nu se spunea că Tristan Tzara sau Marcel Iancu ar fi fost născuţi în România. În schimb, o jumătate de sală era despre dadaismul unguresc. N-am nimic împotrivă, dar membrii fondatori sunt români. Una peste alta, Les Belles Étrangères a fost foarte obositor. Rezultatele se vor vedea dacă voi fi tradus; dacă nu, asta e." (pp. 283-284). Tot despre unguri vorbeşte, cu valahă admiraţie, şi connaisseur-ul Ţepeneag: "- Ungurii au fost întotdeauna cu un pas înainte faţă de noi, chiar cu doi, ungurii, pentru că au avut coaie... -...lăsăm cuvântul la transcriere? - Da, e un cuvânt frumos, precis, expresiv. Pentru că ungurii au avut coaie încă din anii '50, în 1956 mai ales, chiar şi ruşii i-au respectat. Nu ne punem noi cu ungurii!... Nu ştiu, poate să ne punem cu bulgarii, dar şi faţă de bulgari stăm rău. Veniţi la Paris şi comparaţi Centrul Cultural Român cu Centrul Cultural Maghiar. Centrul Cultural Maghiar e un palat, iar al nostru e o magherniţă în coasta Ambasadei României. - De ce ar fi numai cauze istorice, din vremea comunismului, pentru lipsa de vizibilitate şi de impact a literaturii române în Occident, pentru această evoluţie şchiopătândă? - Noi am avut individualităţi. La individualităţi stăm mai bine. Ungurii n-au avut un Eugen Ionescu, bulgarii n-au avut un Cioran şi nici polonezii un Mircea Eliade. Numai că, toţi trei, şi-au făcut drum singuri, nu i-a ajutat nimeni. Eventual i-a ajutat situaţia nenorocită de aici şi au ştiut să se prezinte altfel decât aici, să zicem. Şi geniul lor a contat. Noi am avut individualităţi, dar nu cu individualităţi impui o cultură şi o literatură. Trebuie o falangă!" (p. 197).

Cu o falangă a virtualei falange se prezintă şi Ovidiu Şimonca, în Pot să vă mai enervez cu ceva?. Gabriela Adameşteanu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu se numără printre cei doisprezece performeri români în faţa blazaţilor francezi, iar Petru Cimpoeşu, intervievat la primirea a două premii importante în Cehia, e un beneficiar al TPS (programul de finanţare a editorilor străini interesaţi de literatura română, derulat de ICR). Dar, de departe, cel mai implicat în acest proiect de intrare pe rutele culturale internaţionale este Mircea Cărtărescu. La întrebările punctuale şi coerente, în succesiunea lor, ale lui Ovidiu Şimonca, scriitorul alunecă neatent sau glisează conştient de la statura Autorului pentru care numai Scrisul contează, la statutul de autor ce ştie să-şi gestioneze opera şi să-şi promoveze imaginea. Iniţial, nu înţelege foarte bine ce-şi doreşte: "- Ce tiraj a avut «De ce iubim femeile»? - Sunt o sută de mii de exemplare puse pe piaţă; probabil că s-au vândut, până la această oră (16 martie 2006), peste 90.000. (...) Cuvântul care exprimă ceea ce simt eu este hybris. Simt că este un moment important în viaţa mea, pe care trebuie să-l înţeleg foarte bine, să-mi dau seama ce vreau să fac de acum încolo şi cum pot să-mi gestionez şi scrisul, şi viaţa, şi imaginea.". Puţin mai încolo, schiţează o înduioşătoare "teorie a secundarului": "Pentru un autor, câştigurile financiare, numărul de cărţi vândute, editura la care a apărut, traducerile pe care le are, toate sunt lucruri secundare, gestionate de alţii, nu de el însuşi. Singurul succes de care el poate vorbi în mod legitim este succesul pe care îl are în faţa propriilor ochi. Dar asta nu se vede." (p. 289). Miza reală e pusă cu sinceritate pe masa interviului abia spre finalul acestuia, după o întrebare deferentă, dar la fel de directă a lui Ovidiu Şimonca: "- Care ar fi miza lui Mircea Cărtărescu, mai departe? - Am, de mulţi ani, o foarte mare dorinţă să exist în spaţiul european". Şi, de parcă sinuosul autor s-ar ruşina de propria aspiraţie, îşi exprimă imediat speranţa că ea este împărtăşită şi de colegii de breaslă: "Sper că mulţi autori români au şi ei această dorinţă." (p. 303). Mon Dieu, cum să n-o aibă?

Dacă în seria anterioară, a veteranilor veseli, personalitatea scriitorului se vedea mai bine decât sistemul închis şi rigid pe care l-a depăşit, aici, pe această linie de ambiţii internaţionale, eul profund al artistului tinde să se efaseze. Un creator atât de original ca Mircea Cărtărescu răspunde cuminţel şi timorat, ca un şcolar scos la tablă de un învăţător totuşi indulgent. Mult mai interesante şi mai vii sunt contribuţiile dialogice ale numitului Cimpoeşu Petru (domiciliat în municipiul Bacău) şi ale Gabrielei Melinescu, o precursoare în dialogul cultural Est-Vest. După ce secţionează prin două rânduri curiozitatea destul de convenţională a jurnalistului: "- Ce înseamnă, pentru dvs., aceste premii? - Deocamdată, doar o veste bună. Voi ajunge peste o săptămână la Praga şi voi vedea acolo dacă e vorba şi de ceva bani." (p. 337), Petru Cimpoeşu trece la o pagină necunoscută din biografia sa, o pagină cu adevărat esenţială, pe care o vom vedea îndeaproape. În ce o priveşte pe Gabriela Melinescu, biografia şi bibliografia ei ajung să fac una, printr-o rezonanţă interioară extraordinară a fiecărei experienţe, existenţiale şi literare. "Ce înseamnă conştiinţa datoriei?", vine, dificilă, întrebarea. Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de greu de pus în practică individuală şi comunitară: "Să fii moral, să nu fii sedus de vreun avantaj cât de mic. Şi să fii foarte activ, în sensul că nu poţi să nu trăieşti cu timpul tău. Avem datoria să fim deschişi şi cinstiţi, cu toate riscurile..." (p. 265). O întrebare delicată: "Din cei pe care i-aţi cunoscut şi au plecat spre moarte, de cine vă este dor?". Şi o declaraţie sentimentală (nu sentimentaloidă) copleşitoare: "În primul rând mi-e dor de părinţii mei. După aceea, îmi este foarte dor de Nichita şi de soţul meu. Îi iau împreună. Şi îmi mai este foarte dor de mulţi colegi de aici şi din Suedia. Într-un fel, îmi e dor de toată lumea care a fost. Pentru că noi suntem, ăsta a fost şi titlul unei antologii din poezia mea, suntem susţinuţi prin «puterea morţilor asupra celor vii». Cred că fără ceva ce ne-au lăsat morţii n-am putea să fim ceea ce suntem." (pp. 266-267). Parcă în compensaţie, o replică sarcastică de femeie tânără care iubeşte şi nu vrea să se comporte tovărăşeşte, conform eticii şi echităţii socialiste, în acord cu morala proletară: "Nicolae Dragoş a convocat o şedinţă în redacţie, spunându-ne tuturor că scriitorii nu au voie să-i întâlnească pe străini, aşa ceva este în afara moralei socialiste. Asta ne spunea Nicolae Dragoş, înfuriat pe mine şi pe Cezar Ivănescu. Nimeni nu îndrăznea să spună nimic. Eu mă simţeam vizată şi am întrebat: «Tovarăşe Nicolae Dragoş, chiar şi în pat este interzis să te întâlneşti cu străini?». L-am făcut K.O. pe «tovarăşul Dragoş», care n-a mai zis nimic, s-a înroşit şi a părăsit redacţia." Cumva, în această împrejurare, sexul evocat a fost parcă mai moral, mai cinstit, decât morala invocată...

La finalul interviului acordat, Gabriela Melinescu dă un alt răspuns memorabil intervievatorului său, un răspuns cât pentru un întreg parcurs uman şi scriitoricesc. Dar pentru a nu oferi, prin citat, chiar toate trufandalele din carte, să mă întorc la Petru Cimpoeşu, ludicul, ironicul, "neseriosul" scriitor cu acest nume, cu o imagine publică croită după conturul umoristic din Simion liftnicul. De data aceasta, eul profund se impune prin corectarea imaginii pozitive, dar simplificatoare, care circulă şi va mai circula. Iar corecţia nu se face prin căutarea şi afectarea unei alte imagini, ci printr-o confesiune şocantă în firescul ei, ca toate confesiunile autentice. Cel puţin pe mine m-a şocat, când am citit-o în Observator cultural. Atenţia distributivă şi centripetă a lui Ovidiu Şimonca, insistenţa cu care urmăreşte o pistă, sunt aici pe deplin răsplătite: "- Am văzut că vinerea ţineţi post. De ce? - Aşa m-am obişnuit. - De când ţineţi post? - De vreo 15 ani. - Ţineţi toate posturile? - Da. Ţin posturile mari, la Paşte, la Crăciun, şi, de asemenea, miercuri şi vineri. - Cum v-aţi hotărât să ţineţi post? - Eu am avut o experienţă religioasă acum vreo 15 ani. Toţi prietenii mă părăsiseră, nici părinţii mei nu mă mai înţelegeau, rămăsesem fără serviciu, trăiam din expediente. Eu eram ateu, până atunci. Singurul la care am găsit «audienţă» a fost Hristos. Până la acel moment, eram un rebel, un cu totul alt om decât cel pe care îl aveţi în faţă. Omul cu care vorbiţi dvs. acum este cu totul alt om decât cel din urmă cu 15 ani. Atunci eram foarte exigent cu ceilalţi, doream ca lumea să fie perfectă, ceream maximum. Eram un raţionalist convins. Şi toate acestea s-au întors împotriva mea, a fost o «conjuraţie a întregului Univers». Am rămas pe drumuri, fără serviciu, despărţit de fosta mea soţie. Un renegat. - Părinţii ce vă reproşau? - Nu-mi reproşau. Nu se deziseseră propriu-zis de mine. Ei erau oameni foarte săraci, dar nu aveau cum să mă ajute. Mă priveau cu milă, dar fără compasiune. - La dvs. a fost vanitate? - Cred că da. Şi atunci am căzut în genunchi şi am început să mă rog. (...) - Experienţa religioasă a avut efect şi asupra creaţiei? - Da. O bună bucată de timp am încetat să mai scriu. Nu mai era nevoie. Experienţa mea religioasă îmi umplea toată viaţa. Mi se părea de prisos ocupaţia scrisului. Nu mai era nevoie. - Când v-aţi reapucat de scris? - Pe măsură ce am căzut din starea asta. Eu am avut, doi-trei ani, o stare de graţie. Intram în biserică şi cântam în gura mare; simţeam fiorul acela mistic. Într-o bună zi, mi-am dat seama că n-am ce face, dar trebuie să recunosc: cântam fals, fără convingere. Încet-încet, am reînceput să scriu." (pp. 337-339).

Între atâtea schimburi dense şi cu fragmente ce se ţin minte (răspunsurile lui Andrei Şerban, Gabriel Liiceanu, Gelu Ionescu ori Neagu Djuvara se citesc, de asemenea, cu maximă curiozitate şi cu real profit intelectual), acesta cu ne-cunoscutul Petru Cimpoeşu îmi pare vârful dialogic al unei cărţi remarcabile. Scrisul exclus de credinţă, scrisul excluzând credinţa, scrisul-credinţă pentru un scriitor, scriitorul şi scrisul lui, scrisul şi diferiţii săi autori-producători: totul în cursul şi în arta, deloc uşoară, a unui interviu reuşit.