Petru Popescu, Supleantul,
Editura Curtea Veche / Jurnalul, Bucureşti, 2009, 256 pagini.
Pînă şi pentru impetuosul şi extrem de pragmaticul prozator, a fost greu să transforme acest subiect de consistentă bîrfă dîmboviţeană (relaţia lui cu Zoia Ceauşescu) într-o temă trasă din viaţă în literatură, căreia să-i dea un profil epic, păstrîndu-i totodată conturul documentar. În plus, această legătură ce a alimentat invidii ale mai bătrînilor oportunişti şi legende urbane ale generaţiei următoare a schimbat vrînd-nevrînd imaginea publică a unui scriitor obligat să opteze între ipostaza de erou victimizat (nonconformist, liberal, strîns în chingile dure ale regimului) şi cea de ins privilegiat, cu acces direct la budoarul Puterii.
La treizeci şi cinci de ani de la consumarea idilei (sau ce o fi fost), Petru Popescu îndrăzneşte să abordeze delicatul episod din viaţa şi cariera sa. Şi o face nu printr-un interviu în care să vorbească deschis şi amănunţit despre această pagină din trecut, ci tot cu armele şi mijloacele scriitorului, cu minciunile lui "sincere", cu modalităţile multiple şi flexibile ale romanului. Supleantul este un roman, dar unul cu personaje şi situaţii reale. Pe de altă parte, personajele şi situaţiile din carte sînt reale, dar nu într-un mod strict şi într-o compoziţie omogenă. Ele se văd ficţionalizate pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, astfel încît, la sfîrşit, lectorul va şti mai mult despre felul în care vorbea Nicolae Ceauşescu şi cel în care se comporta Tovarăşa lui, decît despre relaţia propriu-zisă dintre "fiica puterii" şi "scriitorul tineretului".
Acest efect de înceţoşare a unui cuplu urmărit pe întreg parcursul cărţii e în sine remarcabil. Petru Popescu stîrneşte din nou curiozitatea publicului pentru istoria lui, veche, cu Zoia; şi, actualizînd-o într-o astfel de formă-amfibie, o face să se estompeze pe măsură ce o rulează. Există aici un coeficient de pudoare (între timp, femeia decăzută după Revoluţie din statutul ei a murit), dar şi unul de jenă personală. Trebuie, chiar, să n-ai deloc sentimente pentru a face din fosta iubită un personaj malefic, care ţi-a prins inocenţa în pînzele-i de păianjen. La data întîlnirii lor (începutul anilor '70), Zoia Ceauşescu era prea tînără şi normală pentru a fi o fiară, iar Petru Popescu era suficient de priceput în a suci minţile cititorilor, ca şi pe ale femeilor, pentru a mai fi luat drept o privighetoare...
Foarte interesantă mi se pare, de aceea, bipartiţia autorului-personaj în registrele sensibil diferite ale Supleantului. Vocea lui se aude fals, strident, în aproape toate mini-discursurile şi pseudo-analizele pe care le montează în carte; şi bine înscrisă în registrul autenticităţii sau al verosimilităţii, atunci cînd Petru Popescu se uită ca Autor narcisist şi procedează la "simpla" realizare a cadrelor lui cinematografice. Romanul începe şi sfîrşeşte foarte rău, pe această voce "din cap" a prozatorului, care ţine să ne explice cum trebuie să-i citim noua proză şi cum să-i înţelegem filozofia. Invitaţia făcută cititorului retractil, sperios, m-a făcut mai întîi să rîd, după care am avut un recul de îngrijorare. Nu cumva Petru Popescu nu mai ştie să scrie în româneşte? "Veniţi. Veniţi. Intraţi. Intraţi în cuvintele mele. E loc. Spaţiul dinăuntrul lor, din toate cuvintele împreună şi din fiecare cuvînt în parte e plin de adîncime. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cuvinte: au deschideri, au orificii. Puneţi ochiul la fanta cuvîntului, ca la vizeta uşii. Priviţi înăuntru: e spaţiu, unul viu şi plin de mişcare. Vi se par neîncăpătoare cuvintele?" (p. 10). Acestea, da... Scrisoarea către Zoia, din finalul epistolar al cărţii, are formulări şi mai nefericite: "Querida Zoia, compañerita, eu vreau să scriu, scrisul mi-e limba, scrisul mi-e ţară. Enormitatea spaţiului e chezăşia faptului că voi continua să scriu: lumea e atît de nesfîrşită, am atîta spaţiu de cucerit! Şi am să-ţi fac o mărturisire: în România, spaţiul meu de viaţă era numai scrisul - am încercat cît am putut să-l lărgesc, şi totuşi să-mi păstrez ignoranţa şi inocenţa. Cum aş putea scrie fără inocenţă şi fără imaginaţie acel copilăros vis şi dor al spaţiului?" (p. 254). "Cutezătorii" reloaded.
La acest capitol, al unei rizibile inadecvări, se listează majoritatea consideraţiilor auctoriale legate de "dacismul" lui Nicolae Ceauşescu, "golgota româncelor" ori "seminţia românilor tineri", legată de glie pe "moşia lui piticu'". În sertarul cel mai de jos al Supleantului va intra şi capătul de acţiune din roman, conspiraţionist-senzaţionalist într-un mod aproape ordinar. Refuzînd avansurile diavoleşti ale tovarăşului Anton, membru într-o reţea ce conduce lumea şi de care Ceauşescu nu prea ştie, Petru îl loveşte în bărbie cu o maşină de scris marca Olivetti, primită cadou de la Zoia, după care fuge în ciorapi precum John McClane-Willis şi taie hăţişul spre rîul peruan Apurimac, trecînd poduri de liane ca John Rambo-Stallone.
Nu neadevărul faptic deranjează în primă şi ultimă instanţă aici (în realitatea prozaică, Petru Popescu s-a întors bine mersi acasă, în România Socialistă, din turul sud-american făcut în 1973 cu suita lui Ceauşescu), dar prostul gust al scenelor virile, brodate pe fantasma unui eroism hollywoodian de care escu al nostru nu s-a învrednicit. Şi mai sînt neadevăruri "punctuale" şi carenţe de construcţie ale cărţii. În primii ani ai deceniului opt, scriitorul tineretului avea mai multe cărţi publicate decît cele două romane curajoase menţionate în mod repetat de către autorul-protagonist. Cît priveşte penuria alimentară şi mizeria generalizată invocate în cartea de faţă, ca motiv de fugă în Vest, acestea au venit mai tîrziu, în anii '80: Petru Popescu nu se poate servi de ele decît prin anacronism.
Şi totuşi, în pofida acestor hibe artistice şi retorisme atitudinale, Supleantul e un roman pe alocuri foarte bun, făcut - ca toate celelalte proze ale scriitorului româno-american - să placă. Dacă excludem finalul (evident lipit) cu ispitirea lui Petru şi fuga lui spre jungla libertăţii, întreaga călătorie tovărăşească prin ţări socialiste ori capitaliste ale Americii de Sud este excelent narată. Autorul care şi-o reaminteşte cu tot cu personajul de douăzeci şi opt de ani care era pe atunci ştie s-o taie şi s-o expună în secvenţe ingenios alternate, prin ritmul diferit al traversării acţiunii şi prin perspectivele celor implicaţi în turneul comun.
Perechea conducătoare e centrul tare şi rezistent al acestor tablouri vivante, care se schimbă rapid, în funcţie de comenzile şi capriciile lor. Nicolae şi Elena Ceauşescu sînt cele mai puternice, la propriu şi la figurat, personaje ale romanului - şi această performanţă a autorului merită o subliniere. Ca un prozator veritabil, Petru Popescu se desprinde de clişeele, prejudecăţile şi "post-judecăţile" noastre, de propria aversiune faţă de aceste două figuri istorice, pentru a le prinde componenta tipologică distinctă, după ce a avut posibilitatea de a le observa îndeaproape. Cu figura "îngrăşată" de plăcere la fiecare laudă deşănţată şi la recunoaşterile excepţionalelor lui merite, cu faţa şi forţa "îmbufnată" cu care primeşte explicaţiile unui supleant de care s-a amorezat Zoia lui, cu "burzuluiala" curioasă ce electrizează spaţiul întîlnirilor la vîrf şi îi tensionează pe toţi, cu exploziile de furie combinate cu o perfectă stăpînire de sine, tovarăşul prim, Şefu', el (mereu cu italice), Supremul, se impune dictatorial şi în romanul lui Petru Popescu, nu numai în lumea pe care autorul a lăsat-o în urmă.
Dar viaţa şi ficţiunea se bifurcă încă o dată. Dacă în realitate Elena Ceauşescu a echivalat cu Cabinetul 2, în Supleantul se produce o rocadă. Personajul realmente memorabil al întregii afaceri (non)ficţionale e Tovarăşa. Fiecare apariţie a sa e izbitoare, deşi prozatorul fixează de la bun început prototipul cărnos şi osos, mahalagesc şi ţărănesc, al acestei bestii care-şi bestializează consortul. Dictatorul mărunţel de statură apare adesea neliniştit şi febril, hiperactiv şi bîlbîit, "apucat". În schimb, perechea lui, şi atunci cînd ţipă de îngheaţă miliţianul în gheretă, are un calm înfiorător, emanînd o putere fără limite şi o răutate aidoma. Să vedem cîteva fotograme: "Deodată, parcă îmi ia foc privirea: a intrat în cîmpul meu vizual tovarăşa Elena, într-o rochie din lamé şi cu o poşetă tot din lamé oglindind candelabrele. Poartă şi ea barete peste umerii dezveliţi, dar acestea sînt mult mai late, şi umerii mult mai cărnoşi... Domul părului tovarăşei e extrem de înalt... poartă pe cap un fel de bijuterie diademată, despre care parcă am auzit că i s-a făcut cadou într-o vizită în Iran... - Vă distraţi? întreabă tovarăşa Elena spre noi doi. Totul e mare în ea, doar ochii îi sînt mici şi plini de rapiditate. Îmi zîmbeşte ca o mătuşă examinînd bărbaţii tineri la o horă." (pp. 152-153); "Cînd tovarăşa e mulţumită de performanţa lui tovarăşu', îl aprobă uscat şi succint: «Bine, te-ai impus.» Cînd nu e mulţumită, mîrîie: «Nu te-ai impus!»" (p. 168); "sînt foarte ţinători de minte, mai cu seamă ea: o întîrziere, a unui avion ori a unui chelner, o face să spumege şi se uită la respectivii, chelner ori preşedinte de companie aeriană, parc-ar face în minte o crestătură pe un par: la trei crestături, eşti demis! (...) Cînd e extrem de pornită, ea îl biciuie pe el cu o frază nimicitoare: «Te-ai lăsat călcat în picioare!» Şi el, el termină pe cineva, cinci minute mai tîrziu. Are de unde." (p. 169).
Şi securistul Coman, "hindusul", e o figură interesantă în acest roman erotic şi retoric, ideologic la modul primitiv ceauşist şi care dă palpitaţii ca un thriller fără sînge (sugînd sîngele figuranţilor, prin teroarea de sus în jos). Dincolo însă de calităţile şi defectele romanului, aflate la paritate, se plasează calitatea experienţei care l-a generat. Autorul-personaj s-a putut uita cu atenţie la o Gorgonă autohtonă, seducîndu-i fiica, linguşindu-i soţul, părînd în acelaşi timp un tovarăş de încredere şi un spirit rebel, fugind apoi în lume, scriind acum o carte; modificînd, altfel spus, mitologia.