Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu,
Editura Pământul, Piteşti, 2009, 112 p.
Dată fiind însă mica legendă din jurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiţie şi cu majusculă, neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni şi întâmpinat sărbătoreşte, ca un artist pur, de către Alex. Ştefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede că, aşa cum soarele răsare şi apune în fiecare zi, primăvara se preface în vară şi vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un moment dat să scriu despre lirica sa.
Chiar şi fără să apară la Editura Pământul, poemele lui noi m-ar fi împins către aceleaşi analogii. Întrucât ele se aşează şi se dispun tematic astfel încât să haşureze un spaţiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă şi descompusă în elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile necesare de accesare. Şi pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută şi imposibil de regăsit în lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă, poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice şi proiecţii mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu a structurii ei ideale. Un poem mai puţin izbutit ca Un azur feminin ne va reţine atenţia anume prin această laborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând în ele, poetul le va redescoperi: "Cred! Cred!/ În şuierul polizoarelor şi în mirosul bidoanelor de petrol./ În onoarea de a fi treziţi, în zori, de ciripitul anacronic al vrăbiilor şi de şuierul graurilor./ În cei ce trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ În aerul proaspăt tras în piept, dimineaţa, la o fereastră ale cărei perdele sunt munţii./ În călduroasele ceasuri de toropeală şi azur/ - un azur feminin - ale amiezei de vară/ când toate izvoarele acestor ţinuturi cu văgăuni şi ogaşe/ - inclusiv cele venite, pe sub pământ, din Arcadia -/ încep să prindă o pojghiţă protectoare de gheaţă la margini./ În feluritele clinchete cu un caracter subtil şi particular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-o adiere,/ şi pe care urechile oamenilor - ale celor nevoiţi să schimbe macazul către metafizică -/ tind să le prefacă în strigăte: nişte strigăte/ de undeva din interior! În tot ce începe să prindă contururi. /În roşul sărut al zorilor. În buruienile plângând, adesea,/ în hohote, dar pe care nimeni nu le aude. În adevăr. În frumuseţe. În puritate."
Ideea, frumoasă, s-ar putea exprima în mai puţine şi mai puţin căutate vorbe. Expresia poetului este ceremonioasă şi pe alocuri greoaie, de un retorism care se încarcă lent; şi într-un mod prea manifest pentru a-l capta pe cititor. Apropierea de sfârşitul experienţei poetice ce se va materializa în Carte nu schimbă cu nimic ritmul mereu domol al execuţiei. Neaflându-şi, cum mărturiseşte, liniştea, poetul-personaj o oferă propriilor texte, respiraţiei lor egale: "Mă apropii de sfârşitul acestei cărţi pe care/ am scris-o împreună cu becul de 60 de waţi atârnat/ în tavan, dar liniştea nu mi-am aflat-o. / Poate că liniştea mea este la tine, gândacule/ de sub scoarţa copacului,/ unde citeşti romane de aventuri, în aşteptarea iernii,/ şi poezii în stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./ Sau la tine, vierme cu dungi liliachii şi care te iniţiezi, îngândurat, în heraldica fructelor." (Realitatea din grădină).
În întregul volum, ciripesc vrăbiile şi bâzâie tăunii; cucul, pitpalacii şi cârsteiul, sticleţii şi pitulicile, cintezoii şi alte păsărele îşi fac de cap într-o natură ocrotită de privirea iubitoare a poetului. Dar parcă nimic nu se aude "dincoace" de poezie, pe suprafaţa ei de acces, nu în fundul de lume pierdută. Efectul îmi pare bine controlat de autor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem la altul şi de la prima la ultima pagină a volumului, Mircea Bârsilă face, practic, aceeaşi lirică, voit demodată şi polemic-anacronică. O excepţie de la regulă o constituie O existenţă sidefie, pronunţat nichitastănesciană (şi deci histrionică, spectaculară, cu detentă imaginativă), până la finalul contaminat de Geo Dumitrescu: "Sunt cel ce sunt: un brad aplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâie toată noaptea, întărâtate, spre mine,/ imaginarele fiare din oglinzile ei./ Iată-mă strângând în braţe o omidă/ la marginea încă verde a unei frunze de dud;/ până şi pietrele îşi întorc, somnoroase,/ unica lor tristeţe, spre sud./ Iată-mă sub chipul unui inorog/ ţinut de-o tânără prinţesă, în sclavie./ Sunt, într-adevăr, cel ce sunt:/ o existenţă inoxidabilă, sidefie./ O copie - greşită! - a zeului Proteus/ numit şi «Arlechinul» de zeii cei târzii./A fi un cal, pentru o clipă, în faţa unui cal./ A fi un bob de strugure, în faţa unei vii. (...) Eu simt cu sângele - vai, mie! - cel din creier/ şi îmi revin - când sunt îndrăgostit - la normal." Iar un poem care se detaşează de restul prin chiar calităţile lui figurative şi expresive este Domnul administrator: "Singurătatea - adevărata singurătate - începe/ abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă/ prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă/ într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada/ emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi/ pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două/ persoane în registrul său, dar acest nemernic,/ pentru că nu poţi să-i spui altfel, se uită la tine pieziş./ Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult/ sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata/ singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa/ de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume/ de poezii - mai ales poezii de dragoste./ Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi/ şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea filmele/ şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul aşezat/ pe colţ, în sufragerie, între leandrul de la fereastră/ şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, şi în care/ un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul."
Apar de asemenea mai multe fragmente puternice, fie la începutul câte unui text (Dacă s-ar întoarce bunicul, Vorbe pentru vânt), fie la finalul lui (Întâia fereastră luminată, Oglindă de buzunar), dar autorul nu deţine capacitatea "tehnică" de a le prelungi în ansamblul vizionar. Altfel spus, performanţa realizată pe spaţiul unei strofe memorabile nu se susţine într-un montaj liric pe măsură. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsilă pierde puncte prin construcţia propriu-zisă a întregului, nesusţinut până la capăt (sau de la bun început) prin viziune. Două exemple de basculare. În Prietenul nostru octombrie, găsim pe la mijlocul paginii câteva versuri frumoase: "S-a întors din nou/ prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată/ în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,/ din iarba cu fire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor." Imediat vine însă un vers neinspirat, emfatic, care "taie" literalmente poemul: "Iată-l în rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei". În Profeţie, avem situaţia inversă. Mai întâi un vers afectat alegoric şi ostentativ mitologic: "Din labirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.". Şi apoi, două de o remarcabilă "simplitate": "Şi bucăţelele doar cât un grăunte şi pe care abia le rupem/ - şi numai cu patentul - din realitate."
Radu G. Ţeposu îi reproşa lui Mircea Bârsilă "abuzul caligrafiei". Şi pe bună dreptate. Autorul ajunge să caligrafieze până şi într-o artă poetică în care direcţia iniţială era complet diferită: "Frânturi, imagini, scene disparate, fragmente/ scoase la iveală, pe rând, din propriul lor întuneric:/ un cal priponit în apropierea unei mori de apă,/ o gară în aşteptarea unui tren întârziat şi unde, adesea, nu urcă nimeni,/ un schit pe un deal, o fantomă, o stradă pustie, un afiş lipit pe un stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele întunecate,/ iar în dreptul uşii de la intrare/ o femeie sulemenită şi un soldat cu ochii/ ca nişte tăciuni aprinşi,/ lăsând impresia că nu cad de acord asupra preţului -/ sau o ceată de nouri mărunţi,/ sau puiul de căprioară din curtea comisariatului de poliţie,/ un camion rămas în pană la marginea unei şosele care seamănă cu un râu limpede,/ o coroană de flori atârnată, ca un colac de salvare, la gâtul unei cruci,/ o statuie de bronz şi o nuntă de câini pe un platou asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelaţie,/ felurite imagini luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, în noapte,/ încât nici nu-şi dau seama, pe moment, ce se întâmplă.". Eu aş observa însă, în întregul volum, un abuz de... poezie. Având o idee înaltă despre aceasta, dacă nu o mistică a împărtăşirii ei, autorul nostru (postmodernist numai prin proximităţi biografice) e deficitar în pragmatica enunţului liric: în tensiunile pe care ar trebui să le producă, în rupturile de planuri şi registre prin care interesul cititorului să fie menţinut. Monotonia acestor reiterate Monede cu portretul meu putea fi o coordonată lirică atent preparată; dar e vorba, mai degrabă, de o imposibilitate a scriitorului în a opera disocieri şi selecţii, transferuri de sens şi resemnificări expresive. Lecţia nichitastănesciană rămâne să fie aprofundată. Talentul, evident aici, nu e suficient.
Cum să spun? Este prea poet acest poet atât de înzestrat.