Adrian Marino, Viaţa unui om singur,
Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.
Autorul-personaj revine, cu o perseverenţă neobişnuită şi o monotonie a-literară, la o problematică preocupantă, la teme, pentru el, centrale şi idei-forţă ce susţin (în diferitele contexte socio-istorice) un anumit discurs. Dar modul în care Adrian Marino pune în scena propriilor pagini şi rulează autobiografic aceste idei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iată de ce lectura a fost, în acelaşi timp, anevoioasă şi foarte necesară, dificultuoasă şi extrem de instructivă, dezamăgitoare în cîteva planuri şi revelatoare în altele. O impresie complet diferită de cea pe care mi-o lăsaseră fragmentele apărute iniţial în presă, selectate şi montate astfel încît să scandalizeze promoţional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul de a nu mai citi cartea care le conţinea. Aş fi făcut o mare greşeală, fiindcă, dincolo de orice personalizare şi de subiectivităţile inerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte - spun acum - ieşită din comun.
O să revin asupra ei cu o cronică analitică, de proporţiile şi aplicaţia unui studiu. Fiindcă merită. Deocamdată îmi propun doar punctarea critică a problemelor importante (dacă nu majore) pe care le angajează şi a modului specific în care autorul, identificîndu-le, le asimilează în parcursul biografic, reparcurs memorialistic. O voi face, pe alocuri, în stilul sec, neliteraturizat, al lui Marino însuşi, fără neglijenţele lui stilistice şi gramaticale, dar cu aceeaşi preocupare pentru fondul unei probleme, nu pentru forma exprimării ei.
O primă observaţie de cronicar literar, de bună seamă impresionist şi fragmentar, actualist şi literaturocentric (recunoaşteţi imediat obiecţiile recurente ale autorului de Sinteze). Cartea sa începe destul de greoi, după care creşte constant, căpătînd nu doar volum de informaţie, ci şi unul de semnificaţie; devine remarcabilă şi, pe anumite secvenţe, excepţională în capitolele mediane; după care, începînd cu al optsprezecelea (După 1989) cade într-o redundanţă fără miză şi într-o rigidizare intelectuală distonînd cu deschiderile biografice. Spre final, lucrurile se echilibrează oarecum, prin sistematizările ce prevalează asupra retrospecţiilor; dar dacă vom privi îndeaproape aceste sistematizări, vom vedea că ele grupează un set limitat de formule (ideologie, paşoptism, raţionalism) utilizate cu largheţe, însă într-o îngustime de vederi deloc paşoptistă.
Există la Adrian Marino, şi se manifestă pe toată întinderea acestei Vieţi, o incongruenţă între temperament şi voinţa de a-l converti şi disciplina. Un alt conflict, vizibil, este între memoria afectivă, foarte puternică, şi luciditatea (auto)analitică pe care un intelectual de vîrf o apără şi o asumă. Din această luptă interioară, proiectată pe suprafaţa paginilor în episoade semnificative, iese şi caracteristica frapantă a cărţii de faţă. Ea e autobiografică, nu memorialistică. Reţine ce a vrut să facă şi ce a făcut, de-a lungul vieţii, un autor de cărţi; iar picanteriile, cînd mai apar, se plasează pe un plan insignifiant de importanţă. Ceea ce în fragmentele de avanpremieră din "Evenimentul zilei" părea colorat şi definitoriu pentru Viaţa unui om singur, anume caracterizarea deloc flatantă a unor confraţi, este în cartea propriu-zisă mărunt şi aproape şters. Singurul aspect mai important pe care-l putem scoate, critic, de aici este că Adrian Marino gîndeşte şi vrea să scrie ca un critic de idei literare, apoi ca un critic de idei, finalmente ca un ideolog neo-paşoptist; dar acelaşi Marino suferă pentru "insuccese" şi se inflamează pentru "nerecunoaşterea" meritelor sale exact ca un artist. Anti-literar şi chiar a-literar în cărţile şi studiile pe care le scrie, el este pe deplin scriitor (şi încă: scriitor român tipic) în comportament. E preocupat la modul indecent de recepţia operelor sale; trimite cărţi cu dedicaţie şi este enervat cînd acestea nu sînt recenzate; are repulsie faţă de cronicarii literari, înainte şi după 1989, dar vrea întîmpinări în publicaţiile culturale şi suferă cînd nu le poate înregistra; cultivă, în chip evident, reciprocităţile critice, uneori în forme de o candoare dezarmantă (de ce eu să scriu de trei ori despre Dan Pavel şi el niciodată despre mine? se întreabă Marino, şi n-a ezitat să-l întrebe nici pe Dan Pavel); scrie cărţi întregi despre Eliade, Étiemble, pentru ca, într-un alt context, să se îndepărteze pînă la indiferenţă de vechile subiecte.
De abia de aici lucrurile devin interesante, trecînd dincolo de o psihologie scriitoricească des întîlnită şi traversînd, cu o "nebunie" numai a lui Marino, întreaga lui viaţă. Şi Viaţa... În profunzime privind vîrstele şi situaţiile lor, epocile şi momentele care le compun, vedem un intelectual care se formează prin ruptură şi se consolidează prin distanţare. Părinţii, primii profesori, "mentorul" Călinescu, ulterior Roland Barthes şi alte figuri culturale importante ies, pe rînd şi uneori violent, din schema de articulare a lui Adrian Marino. Despărţirile puteau fi teribile, devastatoare, dacă autorul nostru n-ar fi avut, de la bun început, conştiinţa propriei diferenţe, iniţial nesubliniată, apoi marcată cu mari satisfacţii. Nimeni n-a fost, de fapt, Profesorul lui Adrian Marino, fiindcă acesta a fost - a vrut să fie - "antielevul" prin excelenţă. O asemenea atitudine consecventă, transformată în vocaţie şi intrată în reflexe, impune respect. E o libertate a reflecţiei şi a expresiei, a ideilor (literare sau nu), ca şi a erorilor pe care Marino le face din plin, dar într-un acord deplin cu principiul diferenţierii. Responsabil de ce face şi de ce nu face, de ce a realizat şi de ce nu a realizat, este în exclusivitate el.
Prin urmare, dacă unda de atracţie a modelelor e slabă, presiunea îngrozitoare a epocii trecute nu funcţionează, aici, ca alibi. După ani de închisoare şi de domiciliu obligatoriu, Adrian Marino nu face o memorialistică a detenţiei, nu vrea să scrie, cum spune el, "cu pumnul în rană". Închisoarea contează, dar nu se dovedeşte decisivă. Grav e faptul că ea i-a întrerupt procesul de acumulare a cunoştinţelor! Domiciliul obligatoriu la Lăteşti (evocat şi de Paul Goma) e important pentru fostul deţinut politic prin aceea că s-a putut izola într-o casă de chirpici, citind cu aviditate cărţi trimise de o soţie devotată... Ulterior, la cenzura şi închiderea regimului ceauşist, autorul nostru ripostează nu civic, ci cultural. Îşi scrie şi îşi publică operele, le traduce în limbi străine, călătoreşte în Occident nu pentru a compensa prin satisfacţii turistic-consumeristice cenuşiul din ţară, ci pentru a vizita muzee şi, mai ales, a se documenta în biblioteci. Raportat la memorialiştii recenţi, înfrînţi de epoca socialismului de stat şi demistificînd-o în opera vieţii lor, care este însăşi - şi numai - cea memorialistică (două exemple luminoase şi memorabile: Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu), Adrian Marino este evident altceva. Un intelectual pe care "Epoca de Aur" nu-l înghite şi nu-l expulzează, ca autor, în epoca următoare.
Am vorbit despre o incongruenţă temperamental-volitivă. Să punctez acum şi enormul oximoron ilustrat de Marino. Acest individualist îndărătnic şi intelectual neangajat, în nici un fel "prins", după scurtul episod de asistent al lui G. Călinescu, într-o slujbă care să-i condiţioneze programul, acest specialist al rupturii, diferenţierii şi individualizării, a scris o viaţă întreagă pentru o cultură română văzută în organicitatea şi evoluţia ei. Şi, mai mult decît atît, pentru o cultură naţională aflată în dialog real cu cea occidentală. Dincolo de faptul, simptomatic, că Marino îi dispreţuieşte în egală măsură pe autohtoniştii izolaţionişti şi pe imitatorii servili ai ultimei mode occidentale, este realmente extraordinară această clarificată conştiinţă a datoriei în Viaţa unui om singur. Personajul e singur, sau aşa se simte, sau aşa ar vrea să fie, pentru ca autorul să poată lucra în proiecte durabile, de un altruism şi un sacrificiu de sine ce nu mai trebuie subliniate. Rebelul, iconoclastul, disidentul faţă de călinescianism va împărtăşi, cu modelul rapid repudiat, o vocaţie a sintezei şi o aspiraţie spre monumentalitate. El vrea să recupleze (şi are notabile reuşite în acest sens) tradiţia şi modernitatea post-paşoptistă a culturii noastre eminamente "arhaice", "orale", "rurale" la sfera de valori şi repere a acelei Europe în care crede. Toate cărţile lui dinainte de '89 vor să spargă blocada, să străpungă Cortina de Fier, să importe repere occidentale, exportîndu-le pe cele autohtone. Din această perspectivă, acuzaţiile că Adrian Marino a călătorit în timpul comunismului, în timp ce alţii nu, mi se par extrem de meschine. Indiferent dacă el a avut sau nu o formă de înţelegere cu omnipotenta Securitate, nu pot să nu fiu de partea acestui cărturar care a stat, anterior, ani întregi în închisoare şi în domiciliu obligatoriu; şi care, mai apoi, a călătorit nu pentru satisfacţii imediate, dar pentru umplerea unui raft de bibliotecă naţională.
Păcat că în anii postrevoluţionari acelaşi Marino, teoretician şi practician al deschiderilor culturale, ideolog al liberalismului critic, îi priveşte ulcerat şi îi califică abuziv pe alţi intelectuali, cu viziuni, filozofii şi soluţii diferite. Cutare e "comunist", cutare e "legionar". "Şcoala Noica" ar fi "o pepinieră de neolegionari potenţiali"! Se întîmplă să am aceeaşi repulsie faţă de legionarismul vechi şi cel nou, faţă de codreniştii "idealişti" şi de simiştii "care au întinat..."; dar caracterizarea lui Marino este efectiv aberantă.
Poate, pornind şi de la acest contraexemplu oferit de autorul nostru, se va înţelege odată şi-odată că o gîndire liberală (şi, mai larg, democratică) înseamnă nu numai eu, ci şi "restul lumii"; adevărurile mele, dar şi ale tale, ale lui, ale lor; nu doar diferenţierea personală (singulară, nu şi unică), ci şi dreptul altora la propria diferenţă.
Ca să intru în inconfundabilul stil Marino. Bună, rea, aceasta-i gîndirea mea.