Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 384 p.
Ieşirea din tipic (un cuvânt ce probabil dă încă frisoane componenţilor generaţiei '60) nu este nici dorită cu tot dinadinsul, nici ostentativă retoric-stilistic. Ea merge în profunzimea reflecţiilor şi a notaţiilor pe marginea celor trăite şi conturează, pe fiecare pagină de evocare sau portretizare, o perspectivă complet diferită de a memorialiştilor egolatri şi resentimentari. Căci acestea sunt cele două axe susţinând multe dintre contribuţiile postrevoluţionare autohtone. Mai întâi, convingerea fermă că el, autorul X, a fost centrul lumii şi al epocilor în succesiune pe care le rememorează; iar dacă nu, principala lor victimă, hăituitul şi lovitul no 1. Dintr-o autoiluzionare, iese un profil strâmb, deformat optic al realităţilor socio-culturale pe care cititorul le voia reconstituite. Aspectul documentar este compromis sau alterat. Cei ce ştiu mai multe vorbesc şi scriu mai puţin decât cei care, pretinzând că au fost în miezul evenimentelor, bat dizgraţios câmpii memorialistici. Autorul, apoi, se favorizează ca personaj, se ipostaziază în protagonist şi reglează statura contemporanilor în funcţie de zigzagul relaţiilor personale cu ei. "Concurenţii" sunt drastic diminuaţi sau nevrotic calomniaţi, în timp ce o figură complet ştearsă care i-a făcut scriitorului nostru "dreptate" apare într-o lumină pe care nu o merită. Căutând în fragmentele memorialistice savoarea subiectivităţii creatoare, dăm adesea peste otrăvuri ieftine şi toxicităţi mediocre.
De aceea Gabriel Dimisianu e un memorialist aparte, bine individualizat în câmpul cultural românesc. Implicarea, reală şi de lungă durată, în actualitatea noastră literară este dublată în carte de o reluare afectivă a episoadelor odată trăite. Însă distincţia dintre autorul memoriilor şi personajul implicat în ele se păstrează pe tot parcursul acestui volum absolut remarcabil: prin sinceritate, prin acurateţe reconstitutivă şi prin adâncime sentimental-reflexivă.
Frapant, cel ce spune eu vorbeşte rarisim şi se manifestă intermitent în numeroasele scene la care a participat şi pe care instanţa superioară, auctorială, le reproiectează acum. Personajul rulat de Gabriel Dimisianu (el însuşi) este extrem de discret, rezervat, retras într-o condiţie de martor ocular al întâmplărilor şi evenimentelor ce ne sunt prezentate. Atâta modestie ar putea părea prefăcătorie (precum cea a tânărului Nicolae Velea care, student, se adresa colegilor de an cu "dumneavoastră"), dacă G. Dimisianu nu şi-ar fi asumat de la bun început un rol dificil şi ingrat. El se pune pe sine între paranteze şi se menţine, voit, acolo, eclipsându-se memorialistic, pentru a nu interpune un ecran de subiectivitate între privirea cititorului de azi şi lumea literară postbelică, din deceniile socialismului de stat, care-l interesează.
E prima şi cea mai importantă datorie a autorului. Aşa cum, în anii '50, scriitorii şi profesorii din epoca şi şcoala interbelică reprezentau, în pofida compromisurilor pe care le făceau, o punte spre un trecut epurat şi radiat de către oficialitate, rolul veteranului de astăzi, supravieţuitor al unor războaie ideologice teribile, este să refacă valorile, reperele, dinamica şi atmosfera vesel-tristă a vechii epoci literare. Iată cum începe şi cum se continuă o evocare a "arhitectului de reviste" George Ivaşcu, la zece ani de la dispariţia sa: "Ştiu că sunt tot mai puţini cei cărora acest nume le spune ceva. Ştiu că şi dintre aceşti tot mai puţini sunt destui cei cărora acest nume le spune mai degrabă ceva rău. Au auzit că a fost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticăloaselor vremuri. (...) Mai sunt cu toate acestea contemporani ai lui George Ivaşcu ce gândesc bine despre el, printre care şi eu mă număr. Eu cred că oamenii trebuie judecaţi după efectele faptelor lor, şi cum puţini au făcut numai bine, doar sfinţii, oamenii obişnuiţi îi vom judeca după ce a precumpănit în ce au făcut, binele sau răul. Or la George Ivaşcu binele a fost precumpănitor, dacă ne referim, desigur, la profesia, la acţiunea lui de critic şi istoric literar, de publicist şi alcătuitor de reviste. Viaţa lui personală nu o am în vedere, nu sunt pregătit să o judec şi nici nu am căderea." (pp. 65-66).
Dacă în acest caz Gabriel Dimisianu elimină din start ingredientul memorialistic, gustul mai picant al unor dezvăluiri din sfera vieţii intime, făcând o fişă sobră de istorie literară, în alte radiografii va proceda prin disocieri pe "orizontală", comparând figurile unor critici-ideologi, ca Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmălniceanu, cu cele ale unor activişti lipsiţi de înţelegerea şi ilustrarea literaturii veritabile. Pentru articolele de direcţie, apetitul cenzorial şi terorismul ideologic din anii '50, Paul Georgescu ("conul Paulică") şi Ovid S. Crohmălniceanu ("Croh") nu sunt mai puţin culpabili decât un Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Mihai Novicov, "dogmaticii intratabili" ai "obsedantului deceniu". Dar dacă luăm în considerare întregul unei personalităţi şi evoluţia ei, autorii atâtor cărţi valoroase şi descoperitorii atâtor talente scriitoriceşti (de la Nichita Stănescu şi Matei Călinescu la Ştefan Agopian şi Mircea Cărtărescu) sunt în mod evident altceva. Explicându-i în primul rând lui Gheorghe Grigurcu, şi apoi şi altor denunţători ai colaboraţionismului autohton, cum se cuvin puse accentele, memorialistul-analist face două portrete a căror complexitate o preia şi o marchează pe cea a personajelor în discuţie. El evită în acest mod unilateralitatea receptorului generaţionist, a cărui perspectivă lărgeşte falsificator, "atemporalizează" o anumită perioadă: anii '80 ai lui Crohmălniceanu, interval de generozitate cenaclistă şi vitalitate critică; respectiv anii '50 ai aceluiaşi, segment al unei prestaţii oficioase regretabile.
Obiectivitatea lui Gabriel Dimisianu este admirabilă, mai ales când îl portretizează pe fostul redactor-şef al Gazetei literare, omul care l-a angajat la revistă, în urmă cu cincizeci de ani şi mai bine, pe memorialistul de astăzi. Pe de o parte: "Cine examinează azi fenomenul proletcultist, şi o fac din ce în ce mai mulţi, dă în presa timpului peste texte ale lui Paul Georgescu oripilante, cum ne apar acum, în care el milita, aprins şi tenace, pentru o «literatură nouă», «revoluţionară», «partinică», «antiburgheză» şi «anticapitalistă» («antiimperialistă»), însufleţită de «spirit leninist»." (p. 88). În aceeaşi direcţie "progresistă", bine scanată critic: "Textele sale militante, de care am amintit, vehiculau, fără teamă de repetare, aceleaşi şi aceleaşi teze despre cum trebuie să fie cultura nouă, literatura revoluţionară, în formulări clişeizate care, într-adevăr, nu-i prea deosebeau scrisul din epocă de acela al unor Moraru sau Novicov. Treptat, pentru urmăritorul atent, vor apărea însă diferenţe." (p. 89). Prin urmare - şi pe de altă parte: "Faptul că era om de gust, ba încă mai mult, că era dotat cu o specială capacitate de rapidă detectare a talentelor, l-a dovedit cu prisosinţă Paul Georgescu mizând primul, neezitant, pe incipientele manifestări publice, şi, uneori, înainte ca acestea să se fi produs, ale unor tineri ca Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gr. Hagiu, Matei Călinescu. Devenind redactorul şef al Gazetei literare, i-a publicat cât s-a putut de frecvent, a început să se refere la ei în articolele sale şi, mai apoi, să le consacre exegeze care au surprins prin promptitudine şi amploare (de pildă cronica în două numere ale Gazetei la placheta de debut a lui Nichita Stănescu). Nu s-a limitat la impunerea tinerilor din cercul Gazetei. De departe urmărea şi încuraja evoluţia clujeanului D.R. Popescu sau a băcăuanului G. Bălăiţă, iar mai târziu, după epoca «Gazetei», pe a unor Şt. Agopian, Norman Manea şi pe a altora. Relaţiile pe care Paul Georgescu le avea cu tinerii (de fapt era el însuşi tânăr, în anii de care vorbesc, fiindcă nu împlinise 40 de ani) luau repede forma prieteniei." (p. 91).
Gabriel Dimisianu e un memorialist atipic şi pentru că urmăreşte şi focalizează mai degrabă binele făcut de un subiect, decât răul comis de el. E, aşa zicând, un martor elaborat şi nuanţat al apărării, iar nu un procuror cultural alert şi vehement, pus pe asedierea şi ruinarea demonstrativă a acuzaţilor. Atenţia lui merge şi spre textele scriitorilor surprinşi în memorii, şi spre contextele în care acestea au apărut, încercând, la data respectivă, să perpetueze sau să schimbe ceva. Aceeaşi înţelegere bogată şi aprofundată a lumii noastre literare pulsând în memorie şi a literaturii propriu-zise trecute în istoria ei îl face să scrie cu egală pătrundere despre Arghezi şi Vianu (profesorul la al cărui curs, de trei ani, a mers nesmintit), nedespărţiţii Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, "albatrosişti" stângişti ca Geo Dumitrescu, "şaizecişti" (cei mai mulţi) ca Nichita Stănescu şi Cezar Baltag, Fănuş Neagu şi Nicolae Breban, Nicolae Velea şi Ştefan Bănulescu, prieteni apropiaţi ca Lucian Raicu, Sorin Titel, Marcel Mihalaş, Valeriu Cristea (a căror dispariţie o deplânge în pagini vibrante), brăileni demni de această denominaţie şi bucureşteni totuşi simpatici, oameni cu funcţii decizionale, ca memorabilul sub toate aspectele Zaharia Stancu, şi onirici rebeli ca Dumitru Ţepeneag...
Curiozitatea şi competenţa umană a memorialistului se opresc, practic, înaintea generaţiei '80. Deşi criticul i-a citit şi pe scriitorii mai noi, centrul de greutate al cărţii de faţă stă pe epoca încheiată în 1989 şi pe generaţia care, traversând-o, i-a rezistat şi supravieţuit. Vedem în tablou, pe fundalul cenuşiu şi mohorât, numai partea bună a scriitorimii noastre, bună sub raport moral şi estetic. O răzbunare a autorului-personaj care a fost obligat să suporte şi să înghită atâtea mizerii, în deceniile petrecute în redacţia României literare, este să-i ignore memorialistic pe cei imposibil de evitat şi ignorat în episoadele de viaţă reală. Avem deci şi aici un anumit unghi de distorsionare a lucrurilor şi faptelor consumate, rămase în urmă. Numai că, în vreme ce regula subiectivităţii dâmboviţene este să haşureze cu negru tot, aproape tot, cu excepţia nimbului strălucitor al autorului de memorii, operaţia lui Gabriel Dimisianu este una pozitivantă. O formă de discriminare pozitivă care, în fine, îmi place...
Semnificativă, din această perspectivă, e întâmplarea amuzantă povestită chiar la începutul cărţii, în textul (cu un titlu de asemenea edificator) Prezenţa vechilor scriitori. Cu perfectul simplu ce însufleţeşte narativ relatarea şi pare că face cu ochiul cititorului avizat, autorul evocă discursul vârstnicului Al. Cazaban la o reuniune literară de la începutul anilor '60: "Fu poftit în prezidiu unde se aflau, după câte îmi amintesc, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi parcă şi alţi scriitori de vază, iar la celălalt capăt al mesei, opus locului în care se afla Cazaban, un înalt activist cultural al vremii, reprezentând C.C.-ul sau Ministerul Culturii. Când îi veni şi lui Cazaban rândul să vorbească, se ridică şi începu să spună cât era de măgulit că se afla într-o atât de ilustră companie, la acel prezidiu, ce mare cinste e pentru el să fie alături de Ion Marin Sadoveanu, de Cioculescu, de Vianu, pe fiecare ridicându-i în slăvi pe rând, pentru ce au făcut şi au dres în cultura română. Când ajunse la capătul şirului, unde era plasat, cum spuneam, înaltul activist, bătrânelul se opri. Îşi scoase ochelarii cu rame groase, privi în direcţia omului puterii ca prin ceţuri, apoi îşi puse din nou ochelarii, iar şi-i scoase, şi tot astfel de vreo trei ori după care spuse candid: pe dumneata te rog să mă ierţi, dar nu te văd bine! Culmea e că gluma lui Cazaban se dovedi şi premonitorie, căci la puţin timp după întâmplarea de la Casa Scriitorilor, şi fără legătură cu ea, înaltul activist fu debarcat din funcţie şi trimis la munca de jos." (pp. 11-12).
Dincolo de hazul scenei, păstrat şi amplificat în relatarea ei, e de făcut observaţia că singurul personaj anonimizat, fără nume (mai bine zis, fără dorinţa memorialistului de a-l fi aflat şi transmis), este înaltul activist. Scriitorii importanţi atunci sunt importanţi şi acum. Numele lor contează şi în epoca trecută, şi în epoca actuală, şi în aceste memorii care fac punte între ele. Dar funcţiile înalte ale vechilor ideologi şi cenzori care au fost numai ideologi şi cenzori nu i-au ajutat să reziste în timp. Numele lor nu mai contează.
În aceste pagini deopotrivă exacte şi nuanţate, aplicate şi fin literaturizate (portretul lui Nicolae Velea arată aptitudini de prozator în toată puterea cuvântului), melancolice şi lucide în proporţii egale, memoria binelui se activează şi se regenerează, în timp ce memoria "rea", a răului, tinde să se şteargă. Printre atâtea subiectivităţi inflamate şi egolatrii de autori "neînţeleşi", luminoasa obiectivitate a lui Gabriel Dimisianu e ceea ce criticul "şaizecist", prob şi performant, i-a oferit acestui nu singur, dar singular memorialist al unei jumătăţi de veac scriitoricesc.