Am ieşit prima dată din România relativ târziu, la 37 de ani, în vara lui 1990, neînţelegând niciodată prea bine fervorile turismului cultural, pentru ca acum, la bătrâneţe, să-mi forfotească prin minte varii destinaţii evropeneşti. Mă visez (la propriu) frecvent pe-o insulă grecească, într-un castel scoţian, la Barcelona, în Toscana, sau printre răcorile ierbos-misterioase ale Irlandei...
De umblat, cred c-am umblat, mulţumesc lui Dumnezeu (şi dispariţiei Ceauşeştilor), rezonabil. Francofon rabiat, am haihuit nu o dată nebun prin Paris şi Lille, dar m-am topit şi-n veneţiene reverii nocturne pe Canal Grande. Dacă m-au lăsat rece arhitecturile severe din Belgrad, Budapesta, Bruxelles, Geneva, Zürich, Berna,Viena şi Frankfurt, în schimb, tot colindând Portugalia, m-am îndrăgostit de goticul manuelin cât de Hurezi şi de culele de la Măldăreşti. În rest, sunt prea latin şi prea intens legat de rădăcinile balcanice pentru a suporta exotismele şi a savura cum se cuvine lumea americană, africană sau asiată.
Am visat pe culmile din Strahov
Dar dacă aş fi întrebat unde aş vrea numaidecât să revin, aş spune fără ezitare: la Praga! Poate şi unde am stat mai mult acolo, în tandre singurătăţi de cuplu: săptămâna de Crăciun 1996, toată luna iulie 2002, Revelionul 2006-2007. Am mers pe jos zile întregi, prin frigul bocnă, visând la vinul fiert, sau prin vipia arhiînsetată de bere. Am visat cărturăreşte pe culmile din Strahov, m-am cuibărit mental în căsuţele kafkiene de pe Zlata Ulicka, am străbătut Mala Strana de-a lungul şi de-a latul, ne-a împieptoşat nobleţea clădirii ambasadei noastre de pe Nerudova, am surfilat urme masonice, ne-au bucurat privirile aurăriile de la Loreto, am jubilat la Muzeul Jucăriilor, ne-am uitat după Havel prin Hrad, ne-am îmbulzit în catedrala Sf. Vitus, ne-am făcut mental filmul tancurilor sovietice din mai 1968 umblând pe Vaclavske Namesti, am trecut din 2006 în 2007 pe podul Carol, într-o mulţime enormă, cu fizionomie mondială şi într-o exuberanţă nemaiîntâlnită.
Totul curgea lin, vrednic şi eficient
Mi-a uns auzul vocea suavă a robotului din tramvaie, de visez şi acum priscina stavka: Narodni Divadlo. S-a rupt scaunul sub mine de cât am râs, pe-o ploaie cruntă, urmărind viaţa Améliei Poulain sub cerul liber, într-un cinematograf de pe malul Vltavei. Am fost la Karlstein şi Kutna Hora, am văzut o fabuloasă expoziţie Dali vizavi de faimosul Orologiu cu figuri din Piaţa Primăriei (unde fireşte c-am aşteptat "să se facă fix" pentru a ne delecta cu spectacolul statuilor care-i excitau demenţial pe japonezi), am mâncat indieneşte la Mali Buda, am dejunat dichisit la celebra Slavia şi am devorat inconturnabilii mititei de la Trakia.
Am fost la concerte de orgă-n catedrale, dar ne-am holbat şi la jam session-urile de jazz de pe Podul Carol. Am fost la minunata grădină zoologică, dar am prins şi teribilele inundaţii din vara lui 2002, când am văzut plutind pe Vltava mesele de la restaurantul de pe chei unde mâncasem cu o seară înainte şi când m-a uluit maniera sobră, matematică, aş zice, în care se ridicau diguri şi se evacuau cartiere de zeci de mii de suflete.
Am admirat cuminţenia, disciplina, echilibrul şi sănătatea cehilor, totul fiind, parcă, de catifea acolo. Cum se încolonau la sfârşit de săptămână cu schiurile pe maşină, luând calea muntelui. Cum curăţau cu sfinţenie trotuarul, venind cu punguţa după nevoile căţelului. Cum aspiră tone de bere nedevenind obezi. Cum de Revelion, la miez de noapte, fac ca toţi dracii în balcoane, cu artificiile, dar numai preţ de-o jumătate de ceas, după care totul se închide şi intră într-o tăcere plină de bun simţ. Şi m-am lichefiat de plăcere prin tramvaie după superbele nimfete blonde, venind cu racheta de tenis în sac, însoţite de taţii lor, în ochii cărora se citea o sublimă mândrie adoratoare, absolut invidiabilă.
Cuvântul care m-a obsedat mereu în Praga a fost dulce. Totul curgea lin, politicos, vrednic şi eficient. Un oraş care ţi se insinuează tandru, ca o tristeţe bogată, pe sub piele şi te anesteziază pufos. Ca perechea de cearcăne după o plăcere intensă. Sau ca şi când ai hălădui... printr-un cozonac.
La Praga cu Dan C. Mihăilescu
Criticul Dan C. Mihăilescu, în vârstă de 56 de ani, se caracterizează drept "eseist, moralist, digresiv, logoreic, asociativ", afirmând că-i place să facă şi "spectacol", adică să folosească de multe ori textul ca pretext pentru giumbuşlucurile sale. A devenit din 2000 încoace, prin emisiunea de la Pro TV, Omul care aduce cartea, un fel de Bernard Pivot al românilor, într-o încercare de a face literatura accesibilă tuturor, de a-l face pe tipul care "vinde salata la piaţă să-l înţeleagă pe Heidegger". Despre tonul său, Nicolae Manolescu spune în Istoria critică a literaturii române că este un "amestec spontan de erudiţie şi de eseistică liberă, de preţiozitate şi de familiaritate stilistică, de spirit obiectiv şi de polemism".
Nu rataţi!
Castelul Praga (Prazsky hrad), cel mai mare complex medieval din Europa, care are 570 metri lungime şi o suprafaţă de 7,28 de hectare, este atracţia oraşului. Castelul, care a fost construit în secolul al IX-lea, include: Catedrala Sf. Vitus (unde se pot vizita turnurile, muzeul şi galeriile de artă), Golden Lane, Palatul Lobkowicz şi biserica Sfântul Gheorghe. La castel, sunt păstrate bijuteriile coroanei.
Golden Lane (Strada de aur) se făleşte cu căsuţe istorice construite chiar în interiorul arcurilor zidurilor castelului, unde au locuit scriitorul Franz Kafka, precum şi poetul Jaroslav Seifert, laureat al Premiului Nobel în 1984.
În Catedrala Sf. Vitus, unul dintre cele mai de seamă exponente de arhitectură gotică, s-au ţinut până în 1836, cu mare fast, ceremoniile de încoronare a regilor Boemiei. Sfinţi, regi, prinţi şi împăraţi ai Boemiei au fost înmormântaţi aici. În aripa de sud se află impunătorul turn cu ceas, care are nu mai puţin de 109 metri. De asemenea, în Praga, merită văzut şi turnul Jindrisska, construit între 1472 şi 1475, care are 67,7 metri înălţime.