Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Tokyo Sonata


Laura Popescu

13.07.2010
HBO Club, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt de şase luni la Tokyo. Locuiesc în Mejiro, pe Yamanote Line, celebra linie circulară pe care Light (Raito) a ucis un agent FBI în Death Note. La trei staţii de elegantul Shinjuku, unde îşi avea cartierul general, duşmanul lui de moarte, enigmaticul L. De la fereastra mea văd zgârâie-norii din Shinjuku sclipind în noapte, posh şi distopici, în timp ce pe străduţa îngustă şi liniştită trec la ore mici tineri beţi şi gălăgioşi. Pe străduţa din faţa geamului au alergat acum două săptămâni participanţii la maratonul oraşului Tokyo. De când locuiesc aici am prins cel mai mare taifun din ultimii 20 de ani şi a nins în martie.

Locuiesc la cinci staţii de infama Shibuya, de unde ziua cohorte de fete înflorate cu un fetiş pentru ciorapi şi cu voci ţipătoare, şi tineri costelivi şi transgresivi se mişcă continuu printre magazinele multiple care varsă din ele pălării ieftine, costume de cos-play, milioane de pantofi, paiete şi geci imitaţie de piele.

În faţa staţiei de tren din Shibuya tronează Hachiko, statuia câinelui alb care îşi aştepta stăpânul în fiecare zi la tren şi a făcut-o ani de zile după ce acesta a murit, pana i-a venit sfârşitul. Hachiko întruchipează nobleţea şi loialitatea japoneză despre care se crede că ar avea puterea să străpungă eternitatea, şi e unul dintre cele mai populare locuri de întâlnire din Tokyo - adună în jurul lui cea mai suprarealistă şi mai scandaloasă selecţie de toalete tokyote.

În spate, în profunzimea Shibuyei se lăfăie magazinele cu branduri de top, Armani, Chanel, Gucci şi intermediarele Banana Republic şi Zara. Zara de aici n-are nimic din vaporoasa veselie barceloneză, ci emană ceva apăsător şi morbid, de Lolita neagră, din colecţiile nesfârşite de cizme negre, tocuri cui şi topuri violet. Deasupra magazinelor se ridică blocurile elegante şi exorbitante, clădirile de garsoniere pentru salariaţii tineri şi plini de bani şi pentru studentele care trăiesc cu câte un "sponsor". Noaptea scena din Shibuya se schimbă dramatic, păşeşti într-o atmosferă încărcată de ceva stimulant şi coroziv, poate extasy, în care gazdele de ambe sexe ale bordelurilor apelează salariaţii chercheliţi şi gaijinele blonde cu formule ademenitoare, date prin trei straturi de politeţe.

În mall-urile Shibuyei şi ale Tokyo-ului în general, tineri salariaţi în costume şi trenciuri negre şi cămăşi albe îşi aşteaptă rândul cuminţi pe scările rulante şi îşi apleacă capul doar puţin, poate-poate vor zări lenjeria intimă a japonezelor cu fuste chinuitor de scurte. Fenomenul are un nume - panchira -, şi o semnificaţie  - surprinderea fugară a thong-urilor minuscule e că şi cum ai găsi pe jos o monedă de 100 de yeni, îţi poartă noroc şi îţi aduce o rază de soare în mijlocul zilei.

Lângă Shibuya se întinde Harajuku, o zonă hippioată cu moda proprie şi magazine second hand unde poţi descoperi oricând sub grămada de vechituri mirositoare un top Vivienne Westood sau o fustă Dior. Aici e locul de promenadă a Lolitelor Albe şi Roz, păpuşile dantelate venite dintr-un secol ce n-a fost nicicând, o interpretare japoneză a epocii victoriene, cu rochii de sub care ţâşnesc furouri umflate şi rânduri de panglici, cu tunici cu nasturi fantasmagorici, bonete înflorate, pantofi cu platforme şi portjartiere kinky.

Raţiunea Lolitelor de a fi - zic ele - este pentru a proteja puritatea, iar statul japonez le protejează că pe o specie pe cale de dispariţie, prin inscripţii plantate pe pasarela gării din Harajuku, care te îndeamnă la puritate. Le vezi trecând prin mulţime fără să privească pe nimeni de sub tonele de machiaj, că nişte lebede glazurate, nişte zeppeline terestre invitându-te la voyerism.

Ah, dar pentru mine Harajuku e locul secret unde poţi manca cel mai bun kebab turcesc din univers. Păcat că japonezilor le este interzisa plăcerea, şi e ironic şi crud că sub ochii lor trei turci simpatici, libidinoşi aşa cum numai turcii ştiu să fie, prepară cel mai aromat şi mai exploziv kebab cu pui din lume. Uneori stau în coşmelia lor, cu trei scaune la tejghea, savurez usturoiul şi mirodeniile incendiare din kebab, şi ascult comenzile de la fereastră. Toate sunt: "chicken, not spicey, please". E ca şi cum ai zice "a boring kebab, please" şi ai plăti pentru asta! Simt însingurarea turcilor care îl prepară pe regele kebabilor şi îl vând în varianta cenzurată japonezilor atât de speriaţi de viaţă, izolaţi în lumea lor de arome palide şi culori pastelate. De asta când ne-au zis mie şi prietenei mele unguroaice: "you come from Paradise!" i-am crezut.

Cartierul în care locuiesc se numeşte Mejiro şi se învecinează cu luminosul Ikebukuro, piaţa bufnitelor, iar între ele, se întind cartierele elegante de case şi grădini japoneze, cu garaje şi maşini luxoase, magazine şi restaurante minuscule în care continuă de generaţii întregi afaceri de familie. Casele elegante cu faţade albe, negre sau gri, umbrite de cedri şi pini japonezi, magnolii, ficuşi şi palmieri, şi încadrate de camelii în floare, sunt întotdeauna tăcute, şi de fiecare dată când mă plimb pe străzile mici am senzaţia că mi-am forţat intrarea în spaţiul intim japonez. Străzile cu un singur sens şi cu marcaj alb urcă şi coboară şi pe ele aleargă uneori copii în uniforme bleumarin, cu cămăşi albe, ciorapi scurţi şi eşarfe roşii. Toţi copiii sunt în uniforme şi întreaga lor viaţă e şcoala, le vezi genunchii goi în crăpatul (???) iernii şi, la cinci staţii de Shibuya, te năpădeşte anacronismul Japoniei, starea ei de imobilitate eternă.

Tokyo se înalţă pe niveluri, la fel ca metropola din Blade Runner, la rădăcină cu convenience-store-uri trase la indigo, la mijloc cu puternicele autostrăzi suspendate pe picioare uriaşe şi nervoase de beton armat, iar la vârf, cu clădiri multicolore desprinse parcă dintr-o pictură cyber-punk semnată de Chagall.

Si totuşi, printre toate, pe bulevard mai trăieşte câte un vechi atelier al pantofarilor care îţi înfige în inima un ghimpe de melancolie. Aici, în oraşul în care de la salariaţii în costume negre, toţi la fel, la vedete TV şi gospodine, toată lumea poartă o geantă, o sacoşă, o plasă sau măcar un portofel Louis Vuitton. Tokyo e probabil cea mai mare piaţă de consum din lume însă, cumva, pantofarul care a dispărut demult din Bucureşti, rezistă precum căsuţa bătrânului Fredricksen din Up. Alături de bătrânii în kimonouri, restaurantele înghesuite de tăiţei şi de copiii în uniforme, el păstrează undeva, ca parfumul unei vechituri, atmosfera tristă din Tôkyô Monogatari-ul lui Ozu. Ca şi atunci, cu 60 de ani în urmă, tinerii sunt încă obsedaţi de căsătorie, ca şi atunci, dar mai acut ca niciodată, părinţii care îmbătrânesc simt cum copiii lor se înstrăinează la ani lumina distantă şi cum "Tokyo e pentru o generaţie mai tânără".

Greutatea bogăţiei metropolei, şi a Japoniei, este dusă pe umeri de salariaţii care umplu metrourile la 5 dimineaţa şi la 7 seara, şase zile pe săptămână, fără concediu, fără scăpare. Ei sunt cei care primesc în plex şocul scăderii acţiunilor Toyota şi care trebuie să fie politicoşi în fiecare minut al vieţii lor. Majoritatea, odată ieşiţi de la muncă, se înfundă în uriaşele hale de Pachinko şi mulţi dintre ei se îmbată în crucea nopţii până ce cad în inconştientă, în hainele lor de bună calitate, pe pardoseala staţiilor de tren.

Tokyo e un cluster de oraşe, fiecare cu identitatea lui, cu atracţiile lui, cu mascotele şi dulciurile lui. Unele păstrează încăpăţânat atmosfera din Perioada Edo, refuzând să recunoască puterea timpului, cu tinere casnice aristocrate în kimonouri urmându-şi supuse soţii atotputernici şi bogaţi, într-o lume a obiectelor frumoase, participând la extravagante ceremonii de ceai sau cântând la pian sau violoncel. De fapt 70% din populaţia oraşului cântă la un instrument.

Altele galopând în suprarealismul unui viitor cu totul închipuit în care trenuri monorail fără şofer zboară suspendate şi silenţioase pe şine înălţate şi sclipirea lor se oglindeşte în cioburile unor zgârâie-nori contorsionaţi. Însă chiar şi acolo, în inima viitorului, zăreşti pe străzi futuriste trecând alene la crepuscul o rablă micuţă, cu cărbuni aprinşi în remorca pe care se prăjeşte la dimensiuni paroxistice un cartof dulce cu piele mov şi miez galben. Din cabină se revarsă pe stradă o mantră budistă: "cartooooof dulce prăjit, cartooooof duuuulce prăjiiiiit, gustos! gustos! gustos! este... cartoooooful dulce prăjit!" Dar în afară de noi, străinii ignoranţi, nimeni nu râde, camionagiul venit din Nirvana cartofilor dulci este o tradiţie la fel de veche şi de imuabilă ca vizita la templu de an nou sau panchira.

În noapte mă întorc la tren. Pe Rainbow Bridge în Odaiba, insula artificială, se aprind luminile în curcubeu, şi cartoful dulce trece pe străzile de la rădăcina oraşului, în timp ce sus, pe culmi, într-o reclamă enormă la berea Asahi, Tommy Lee Jones veghează.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ooo
    hosu iolanda, 17.07.2010, 03:16

    sf

Spacer Spacer